Materie : RECURS COMERCIAL. DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI.
-art.8 din Legea 85/2006;
-art.312 Cod procedură civilă.
În cadrul soluţionării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei judecătorul sindic nu poate analiza şi stabili în fond întinderea obligaţiilor de plată ale debitoarei şi obiecţiile invocate justificat sau nu raportat la creanţă, ci doar constată dacă există sau nu o creanţă certă, lichidă şi exigibilă; întinderea creanţei contestate se stabileşte pe calea dreptului comun şi nu în cadrul procedurii insolvenţei.
Prin sentinţa nr. 174/18.02.2009 Tribunalul Satu Mare a admis contestaţia debitoarei SC B.C. SRL în sensul că a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea –intimată SC C.SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că privind procedura insolvenţei are ca şi scop legal declarat “instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în ” (art. 2 din Lege).
Insolvenţa este, potrivit art. 3 pct. 1 lit. a şi b din Lege “acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;
b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”.
Persoanele care pot să ceară deschiderea procedurii insolvenţei sunt debitorul aflat în insolvenţă şi creditorii îndreptăţiţi să solicite deschiderea acestei proceduri, respectiv cei care au împotriva patrimoniului debitorului o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile (art. 3 pct. 6 din Lege).
Din probele administrate în cauză, apărările de fond invocate de debitoare prin contestaţia formulată împotriva cererii creditoarei şi chiar din apărările de fapt şi de drept formulate de către creditoare prin întâmpinarea la această contestaţie, judecătorul sindic a apreciat că, în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se putea dispune deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoare.
Prezumţia de insolvenţă instituită în sarcina debitoarei prin art. 3 pct. 1 din lege, izvorâtă din neplata în termen de 30 de zile de la scadenţă a creanţei solicitate de către SC C. SRL este răsturnată de însăşi starea patrimoniului debitoarei din care rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că aceasta beneficiază de resurse financiare proprii şi atrase suficiente pentru plata creanţei pretinse, respectiv din achitarea aproape integrală a creanţei solicitate de către creditoare, deşi aceasta a fost contestată.
De asemenea, s-a constatat că, în cazul în care deschiderea procedurii insolvenţei este solicitată de către un creditor, acesta trebuie să facă dovada că faţă de patrimoniul debitoarei deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
În speţă, creanţa creditoarei, nefiind constatată printr-un înscris prevăzut de lege cu valoare de titlu executoriu sau printr-o hotărâre judecătorească, nu este certă deoarece existenţa şi cuantumul acesteia sunt contestate în mod pertinent de către creditoare.
Având în vedere scopul legii insolvenţei, condiţiile de admisibilitate a unei cereri de deschidere a acestei proceduri, judecătorul sindic apreciază că – spre deosebire de situaţia “creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei” (art. 3 pct. 8 din Lege) -, acesta nu este chemat să stabilească caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei creditorului care solicită deschiderea procedurii şi că, în măsura în care debitorul contestă pertinent creanţa invocată de către creditorul său este necesară introducerea unei acţiuni în justiţie împotriva acestuia potrivit dreptului comun.
Procedura insolvenţei nu este menită pentru a fi utilizată de către creditori, cu eludarea dispoziţiilor procedurale de drept comun, inclusiv cele privind obligaţia achitării unor taxe de timbru la valoarea creanţei invocate, în scopul de a determina debitorii să plătească sumele pretinse sub ameninţarea falimentului, în special în situaţia în care debitorul are fonduri disponibile pentru a face plata sau dacă se invocă o excepţie aparent întemeiată.
Împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul sindic a declarat recurs SC C.SRL solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei debitoarei şi deschiderii procedurii insolvenţei.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat instanţei că prin cererea de insolvenţă a solicitat deschiderea procedurii faţă de debitoare pentru neplata sumei de 171.674,16 lei.
Creanţa rezultă din vânzarea unei cantităţi de piei conform facturii 3868/24.07.2008 şi pentru plata căreia debitoarea a eliberat două bilete la ordin scadente la 25.08.2008 şi 8.09.2008. La data scadenţei cele două bilete la ordin au fost depuse la bancă în vederea încasării sumei , dar au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil, fapt ce a determinat notificarea debitoarei la data de 22.09.2008. Prin contestaţia tardiv depusă la 2.12.2008 debitoarea a învederat că în locul celor 2 bilete la ordin a emis alte 4 bilete la ordin pe care creditoarea le-a restituit deoarece debitoarea nu putea modifica data plăţii decât cu acordul său.
Aspectele invocate de debitoare cu privire la calitatea pieilor cumpărate au fost analizate prin prisma prevederilor articolului 70 cod comercial, aceasta achitând ulterior debitul restant.
A apreciat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală deoarece în cauză au fost îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Prezumţia de insolvenţă a debitoarei reţinută ca fiind răsturnată de către intimată nu este decât o apreciere subiectivă a instanţei câtă vreme biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsa de disponibil.
Cât priveşte reţinerea instanţei că, creanţa nu este constată prin înscris cu valoare de titlu executoriu sau printr-o hotărâre judecătorească nefiind certă, câtă vreme este contestată pertinent de debitoare, este o încercare de a se justifica pronunţarea soluţiei în contradicţie cu practica judiciară care atestă valoarea probatorie a facturilor comerciale.
Reducerea de către instanţă a înscrisurilor ce pot constitui mijloace de probă dovedeşte o necunoaştere a practicii judiciare şi o abordare subiectivă a instanţei.
Această abordare rezultă şi din faptul că a reţinut că societatea creditoare a utilizat procedura insolvenţei pentru a eluda dispoziţiile de drept comun în scopul de a determina debitoarea să plătească suma pretinsă sub ameninţarea falimentului.
Prima instanţă a făcut abstracţie de faptul că scopul principal al legii insolvenţei îl reprezintă acoperirea pasivului debitorului şi nu salvarea lui. A considerat că a făcut dovada că datoria pretinsă are la bază o factură acceptată la plată, există cele două bilete la ordin refuzate la plată precum şi notificarea pentru încercarea de conciliere, astfel că se impune admiterea cererii de deschidere a procedurii.
Instanţa de recurs analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu a reţinut că este nefondat şi în baza prevederilor articolului 8 din Legea 85/2006 şi ale articolului 312 cod procedură civilă a dispus respingerea lui ca atare şi menţinerea în totalitate a sentinţei atacate.
Prin cererea înregistrată în data de 20.10.2008 recurenta creditoare SC C.SRL a solicitat instanţei deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei intimate SC B.C.SRL, arătând că deţine împotriva debitoarei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 171.674,16 lei constituită prin factura nr.3868/24.07.2008 şi recunoscută de debitoare prin cele 2 bilete la ordin emise în vederea plăţii dar neîncasate datorită lipsei disponibilului bănesc la scadenţa acestora. Cererea creditoarei s-a înregistrat sub nr. de dosar 4036/83/2008 a Tribunalului Satu Mare.
Ulterior aceeaşi creditoare a depus la data de 2.12.2008 o cerere identică de deschidere a procedurii inolvenţei debitoarei înregistrată sub nr. de dosar 4524/83/2008 a Tribunalului Satu mare, cauză care în urma admiterii excepţiei litispendenţei a fost conexată la dosarul 4036/83/2008 în şedinţa publică din 11.02.2010.
Legiuitorul a definit insolvenţa ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei sau se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe lichide şi exigibile ea fiind prezumată ca vădită atunci când au trecut mai mult de 30 zile de la scadenţa plăţii uneia sau mai multor creanţe.
În speţă, creanţa invocată de creditoare este constatată prin factura nr. 3868/24.07.2008 în valoare de 171.674,16 lei semnată, dar neştampilată de debitoare. Pentru plata ei s-au emis două bilete la ordin care la scadenţă au fost refuzate la plată de bancă din lipsă de disponibil prin contul debitoarei.
Lipsa de disponibil în contul debitoarei nu reprezintă în mod automat o dovadă a stării de insolvenţă a societăţii , câtă vreme aceasta poate avea o lipsă de disponibil de moment care poate fi înlăturată ulterior şi care se poate datora unei aşa numite stări de „ jenă” financiară produsă datorită unor diverse împrejurări obiective sau subiective.
Această posibilitate de insuficienţă temporară de disponibil a fost prevăzută de legiuitor prin instituirea doar cu caracter relativ a prezumţiei de insolvenţă datorată neplăţii creanţei, prezumţie ce poate fi răsturnată ulterior.
Debitoarea intimată care la momentul scadenţei celor două bilete la ordin nu avea în cont suficient disponibil bănesc pentru plata creanţei a răsturnat prezumţia de insolvenţă prin achitarea ulterioară a creanţei creditoarei, făcându-se dovada capacităţii sale de plată.
Debitoarea a depus la dosar instanţei de fond probe privind achitarea şi altor datorii ale societăţii către diverşi creditori, arătând că desfăşoară o activitate curentă normală.
Neplata iniţială a creanţei către creditoare s-a datorat unor neînţelegeri legate de calitatea mărfii livrate de creditoare, fapt ce a dus la reţinerea de către instanţa de fond a incertitudinii creanţei. În cadrul soluţionării unei cereri de deschidere a procedurii, judecătorul sindic nu putea analiza şi stabili întinderea obligaţiilor de plată ale debitoarei şi obiecţiile pe care aceasta le invocă justificat sau nu, raportat la creanţă, ci doar a constatat dacă există sau nu o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei.
Întinderea creanţei contestate se stabileşte pe calea dreptului comun cum a reţinut şi judecătorul sindic. Prin aceste constatări nu s-a înlăturat valoarea probatorie a unei facturi acceptate prevăzută de lege şi recunoscută în practica judiciară, cum în mod eronat invocă recurenta, ci s-a reţinut că acest înscris constatator este contestat, fapt ce a pus în discuţie certitudinea creanţei.
Nu s-a reţinut prin acest fapt că doar titlurile executorii şi hotărârile judecătoreşti sunt înscrisuri pentru dovedirea unei creanţe în cadrul procedurii insolvenţei, ci s-a arătat că valoarea probatorie a facturii invocate de creditoare este pusă sub semnul întrebării prin obiecţiunile ridicate de debitoare, aspecte care însă nu pot fi analizate în cadrul acestei proceduri.
Procedura insolvenţei nu a fost instituită de legiuitor drept o posibilitate mai facilă de obţinere a încasării unei creanţe neachitate de către un debitor sub ameninţarea intrării sale în faliment, ci a fost instituită drept o procedură colectivă în cadrul căreia să se recupereze creanţele creditoarelor deţinute împotriva unui debitor insolvabil.
Aprecierile primei instanţe sub acest aspect au fost făcute pentru a explicita scopul vizat de legiuitor în instituirea procedurii insolvenţei şi nu pentru a înlătura materialul probator invocat de creditoarea recurentă.
Drept urmare, instanţa de recurs a reţinut că în mod judicios judecătorul sindic a reţinut ca fondată contestaţia formulată de debitoare şi a dispus respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoare, creanţa invocată fiind achitată de debitoare.
În consecinţă instanţa de recurs constatând nefondate motivele de recurs invocate a dispus respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei atacate.
(Decizia nr.141/C/11.02.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
