Materie : RECURS COMERCIAL. REORGANIZARE JUDICIARĂ ŞI FALIMENT. ANTRENAREA RĂSPUNDERII MEMBRILOR ORGANELOR DE CONDUCERE.
-art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
Decizia nr.541/C/06.10.2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În cazul încălcării obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea, nu se poate susţine că există o prezumţie de culpă, din formularea art.138 lit.d din Legea insolvenţei rezultând cu evidenţă că aceste fapte nu pot fi săvârşite decât cu intenţie, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persona fiecăruia dintre cei consideraţi răspunzători.
Împrejurarea că la dispoziţia lichidatorului judiciar nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neţinerii contabilităţii, a sustragerii sau distrugerii acestor documente ci, cel mult, o poate prezuma, prezumţie insuficientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a legăturii cauzale dintre faptă şi prejudiciu: instalarea stării de , ca efect al neţinerii contabilităţii ori al distrugerii ei.
Prin Sentinţa nr.1829/F din 18.11.2010 Tribunalul Satu Mare a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei-falitei SC V. F. SRL S. M., C.I. de Insolvenţă ing. M. I. M. cu sediul în S. M., str. P. B. nr. 8/2 împotriva pârâtului N. L. I. domiciliat în localitatea S. M. , str. D. C., nr. 30, ap. 21 jud. S. M. şi în consecinţă:
A obligat pârâtul să suporte din averea proprie o parte din pasivul falitei în sensul că obligă pârâtul să plătească în contul averii falitei suma de 118.971,48 lei reprezentând despăgubiri.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :
Potrivit art. 138 alin. 1 din privind procedura insolvenţei, „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice alta persoana care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.
Constatând că reclamantul solicită angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru neţinerea evidenţei contabile a societăţii comerciale supuse procedurii insolvenţei şi ai cărui administrator era, judecătorul sindic a apreciat că, din punct de vedere probator este imposibilă dovada unui fapt negativ fiind posibilă doar dovada faptului pozitiv contrar, în speţă, dovada faptului că pârâtul a ţinut contabilitatea societăţii comerciale debitoare.
În speţă, pârâtul nu a dovedit că, în perioada în care a îndeplinit funcţia de administrator statutar al debitoarei a ţinut contabilitatea debitorului în conformitate cu legea, astfel că judecătorul sindic a apreciat ca fiind dovedită fapta pârâtului de a nu ţine contabilitatea în condiţiile prevăzute de lege, faptă care se încadrează în categoria faptelor ilicite prevăzute de lit. d) a art. 138 din Legea nr. 85/2006, anterior citat şi constituie totodată o încălcare a dispoziţiilor exprese ale art. 72, 73, 74 din Legea nr. 31/1990 privind obligaţia administratorilor de a ţine toate registrele şi evidenţele prevăzute de lege.
Prin săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte ilicite de către pârât, în patrimoniul societăţii debitoare s-a creat un prejudiciu evident reprezentat de cuantumul datoriilor acumulate de către societate în sumă totală de 118.971,48 lei, între fapta ilicită, prejudiciu şi starea de insolvenţă a debitoarei existând un raport de cauzalitate, prin neţinerea evidenţelor contabile prevăzute de lege administratorul contribuind în mod direct la agravarea stării de incertitudine privind situaţia juridică a societăţii, imposibilitatea identificării activului şi pasivului societăţii, a tuturor creditorilor şi debitorilor acesteia şi la creşterea stării de insolvenţă a societăţii.
A constatat că, în privinţa pârâtului sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 998 prind angajarea răspunderii patrimoniale a acestuia, în temeiul art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006 şi a textelor de lege amintite, judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului şi a obligat pârâtul să suporte din averea proprie o parte din pasivul debitoarei, în sensul că a obligat pârâtul să plătească în contul averii debitoarei suma solicitată de lichidatorul judiciar,
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul N. L. I. solicitând admiterea recursului şi în consecinţa modificarea în întregime a sentinţei instanţei de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs arată că instanţa de fond a prezumat că societatea administrată de ei nu a ţinut o conformă cu legea şi apoi a prezumat că din acest motiv societatea a ajuns să aibă un pasiv care a dus la falimentul ei. De altfel, în această formă a fost redactată şi cererea de chemare în judecată. Acţiunea nu este dovedită. Pe de altă parte, cerere nu este întemeiată. Pe toată perioada pe care societatea a desfăşurat activitate, aceasta are o evidenţă contabilă conformă eu legea. In anii 2004-2007 firma nu a desfăşurat activitate şi arată că, nu a ştiut că şi în această situaţie trebuiesc înregistrate bilanţuri contabile. Oricum , nu din acest motiv a ajuns firma în faliment. A încetat să mai desfăşoare activitate pe firma din anul 2004, tocmai pentru că această activitate nu era profitabilă, ci dimpotrivă, acumula datorii.
Arată că i s-a solicitat de către intimatul-reclamant actele contabile pe anii 2004-2007 , însă a prezentat actele contabile pe care le avea, şi i-a comunicat că firma nu a avut activitate în anii 2004-2007. Nu există nici un raport de cauzalitate între faptul că nu a înregistrat bilanţ în anii 2004-2007 (de fapt s-ar fi repetat acelaşi bilanţ contabil din 2003, nemaidesfăşurând activitate de atunci) şi pasivul înregistrat de societatea comercială. De altfel, nici nu s-a dovedit prin nici o proba o astfel de legătură de cauzalitate, ea doar s-a prezumat.
În consecinţă, nedepunerea bilanţurilor contabile pe anii 20034-2007 nu a creat nici un prejudiciu societăţii (ea avea deja pasiv dinainte), iar pe de alta parte, nu există nici o legătură de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu şi fapta sa culpabilă.
Instanţa de recurs analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, a reţinut că este fondat, în baza prevederilor art.304 pct.9, 312 Cod procedură civilă dispunând admiterea lui şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale pentru următoarele considerente:
Prin cererea de antrenare a răspunderii , lichidatorul judiciar al debitoarei a arătat că vinovaţi de starea de faliment a societăţii se fac atât recurentul , în calitate de asociat unic , cât administratoarea debitoarei care nu au urmărit bunul mers al societăţii şi care se sustrag măsurilor legale referitoare la finalizarea stării de faliment , apreciind că sunt întrunite „în parte” dispoziţiile art.138 alin.1 lit.”d” din lege, deoarece nu se poate intra în posesia actelor firmei.
Conform prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajuns în insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere ori de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din faptele expres şi limitativ prevăzute la lit.”a-g” ale articolului.
Această răspundere patrimonială personală decurge din natura raporturilor care se stabilesc între organele de conducere şi alte persoane ce au cauzat insolvenţa şi societatea debitoare, iar pentru antrenarea ei este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile expres prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor şi vinovăţia persoanei a cărei răspundere se antrenează.
De asemenea , ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră.
Ori, în prezenta cauză ,se constată că lichidatorul judiciar a descris generic fapta prin reiterarea conţinutului textului de lege şi nu a dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerinţelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a recurentului.
Astfel, în cazul încălcării obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea nu se poate susţine ca există o prezumţie de culpă, din formularea art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 rezultând cu evidenţă ca aceste fapte nu pot fi săvârşite decât cu intenţie, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persoana fiecăruia dintre cei consideraţi răspunzători, aspect care nu a fost probat în cauza.
Pe de altă parte , împrejurarea că la dispoziţia lichidatorului judiciar nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neţinerii contabilităţii, a sustragerii sau distrugerii acestor documente, ci, cel mult, o poate prezuma, prezumţie, insuficientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a legăturii cauzale dintre faptă şi prejudiciu: instalarea stării de insolvenţă, ca efect al neţinerii contabilităţii ori al distrugerii ei.
Aşa cum s-a arătat mai sus , dispoziţia legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează daca acestea, prin faptele descrise de lege, au contribuit la producerea prejudiciului (provocarea stării de insolvenţă) reiterând principul de bază potrivit căruia nici o răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile. Legea nr. 85/2006 nu prezumă legătura cauzală între neţinerea contabilităţii de către administratori şi provocarea stării de insolvenţă, iar aducerea societăţii în faliment nu este neapărat consecinţa imediată a acestui fapt, ci trebuie dovedită , dovadă ce nu a fost făcută în cauză.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage automat angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina foştilor administratori, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că, în recurs, recurentul a depus o parte din actele contabile ale recurentei, precum şi copia unui proces verbal de predare-primire semnat de recurent şi lichidatorul judiciar, din care reiese că au fost predate o parte din actele contabile ale societăţii.
Drept urmare, având în vedere cele arătate mai sus, s-a apreciat că în mod eronat s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a recurentului pârât, fost asociat al falitei.
În consecinţă, instanţa de recurs constatând fondate motivele de recurs invocate, a dispus admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii lichidatorului, de antrenare a răspunderii patrimoniale.
Instanţa de recurs nu a acordat cheltuieli de judecată, deoarece acestea nu s-au solicitat.
