Materie : RECURS COMERCIAL. REORGANIZARE JUDICIARĂ ŞI FALIMENT. DESCHIDERE PROCEDURĂ. CONDIŢII.
– art.31 din Legea nr.85/2006;
– art.1 pct.1 şi art.6 din Legea nr.85/2006;
– art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006.
Decizia nr.377/C/09.06.2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Din interpretarea coroborată c prevederilor art.31 cu art.1 pct.1 şi 6 din Legea nr.85/2006 rezultă că pentru deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorului, acesta trebuie să facă dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului, insolvenţa fiind prezumată atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă nu şi-a plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Câtă vreme debitorul face dovada că, anterior formulării cererii de deschidere a procedurii, deţinea fonduri băneşti disponibile într-un cuantum superior sumei solicitate, dar a refuzat efectuarea plăţilor faţă de creditoare din anumite considerente pe care le consideră întemeiate, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru deschiderea procedurii insolvenţei, creditorul având posibilitatea de a demara un litigiu de drept comun, iar ulterior recurgerea la formele de silită în vederea încasării creanţei.
Prin sentinţa nr.3178/F din 9 decembrie 2010, Tribunalul Bihor a respins cererea formulată de creditoarea SC L. SRL, împotriva debitoarei SC T. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 3 punctul 6 din ( forma în vigoare la data înregistrării cererii ) , prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă , lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Conform dispoziţiilor art. 31 din acelaşi act normativ, creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei şi care introduce o cerere în acest sens va anexa documentele justificative ale creanţei şi actele de constituire de garanţii.
Creditoarea a depus la dosar în susţinerea cererii copiile unor facturi emise pe numele debitoarei. Debitoarea a arătat că această creanţă nu este certă.
Examinând cuprinsul facturilor depuse de creditoare, instanţa a constatat că dintre acestea, doar facturile nr. 625/30.03.2010 în valoare de 1.229,98 Euro ( 5.006,53 lei), nr. 624/30.03.2010 în valoare de 560,73 Euro ( 2.282,38 lei ) şi nr. 626/30.03.2010 în valoare de 47,60 Euro ( 193,76 lei ) sunt semnate şi ştampilate de către debitoare. Cu privire la aceste facturi , s-a reţinut aşadar că, creanţa creditoarei este certă , lichidă şi exigibilă. Celelalte facturi au fost comunicate prin poştă debitoarei , creditoarea depunând dovada comunicării lor. Dintre acestea , confirmarea de primire a facturii nr. 849/21.04.2010 în valoare de 1405,45 Euro /( 5.801,13 lei ) este semnată şi ştampilată de debitoare , astfel că şi această factură ar putea fi socotită ca acceptată. Confirmările de primire a celorlalte facturi fie nu sunt semnate , fie pentru patru dintre ele s-a depus o singură confirmare semnată de o persoană cu numele „I. ” , având calitatea de „vecin”. Instanţa a constatat că aceste facturi pentru care debitoarea nu a semnat de primire nu pot fi considerate ca acceptate , iar extrasele de cont depuse de către creditoare nu identifică facturile pentru care s-a făcut plata parţială.
În consecinţă, instanţa a constatat că este certă doar o creanţă a creditoarei împotriva debitoarei în valoare de 3.242, 76 euro , creanţă care , transformată în lei , este sub valoarea prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006.
Faţă de cele reţinute , instanţa a respins cererea introductivă , constatând că reclamanta-creditoare nu are faţă de debitoare o creanţă care să îndeplinească condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006. Chiar dacă debitoarea a recunoscut că este în blocaj financiar şi că are anumite datorii faţă de creditoare , cuantumul acestora nu poate fi stabilit cu certitudine pe această cale , rămânând eventual creditoarei posibilitatea de a formula a acţiune în pretenţii împotriva debitoarei în cursul judecării căreia pot fi administrate şi alte probe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, creditoarea SC „L. ” SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii sale, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, instanţa de fond a examinat superfluu cererea sa de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, mai mult chiar i-a formulat apărări debitoarei, considerând că nu toate facturile sunt obligaţii financiare certe, lichide şi exigibile din prisma comunicării acestora, cu toate că debitoarea nu le contestă şi nu formulează nici o apărare. Într-adevăr în cererea de amânare, debitoarea mai scrie şi un mic memoriu de clemenţă faţă de cererea deschidere a procedurii insolvenţei împotriva sa, prin care arată că a făcut plăţi către recurentă dar din motive socio-economice este într-un blocaj financiar, nicidecum că nu are aceste debite în plată, cum în mod aberant şi abuziv consideră instanţa de fond.
A învederat că, problema comunicării facturilor este o chestiune pur formală, raportat la faptul că acestea au fost comunicate cu confirmare de primire, primire care s-a făcut de către debitoare în modalitatea care aceasta a convenit cu agentul poştal din teritoriul său, din probatoriu reieşind că printr-un vecin.
Or, cât timp s-a reţinut că facturile exemplificate de către recurentă din nou la data de 01.11.2010 au fost însuşite de debitoare, iar scopul Legii nr. 85/2006 fiind fără echivoc acela de acoperire al pasivului debitorului aflat în insolventa, termen care se traduce prin trecerea unui termen de 30 de zile de neplată de la termenul de scadenţă, iar conform modificărilor prin Legea nr. 169/2010, termenul este de 90 de zile.
În situaţia sa, a arătat că cererea a fost introdusă la 14.06.2010 pentru creanţe aflate în debit de peste 90 zile la data introducerii acţiunii, singura modalitate în care debitoarea putea să scape de deschiderea procedurii insolvenţei era plata creanţei, sau măcar o parte, nicidecum această modalitate de denegare de dreptate printr-o hotărâre contrară oricărei raţiuni juridice eficiente şi care să ducă la respectarea scopului legii insolvenţei şi nu la încurajarea diminuării activului debitoarei prin respingerea cererii de către instanţa.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 85/2006.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata debitoare SC „T. ” SRL a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate.
A arătat că, la data introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, nu erau îndeplinite în mod cumulativ toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Legii nr.85/2006 cu toate modificările şi completările la zi.
A învederat că, există facturi fiscale care sunt acceptate la plată prin semnare de primire şi ştampilarea acestora de către intimata debitoare şi facturi fiscale care nu au fost acceptate tocmai pentru că, în legătură cu sumele solicitate la plată în baza acestor facturi au existat discuţii legate de executare comenzilor. Acolo unde au existat discuţii legate de executarea comenzilor privind nereguli de executare şi termene de executare, s-a refuzat acceptarea facturilor fiscale şi în subsidiar creditoarea a recurs la expedierea acestora prin poştă.
Astfel, a arătat că instanţa de fond în mod corect a constatat că, şi în cazul facturilor fiscale expediate prin poştă, acestea nu au fost în fapt acceptate la plată întrucât, cu o singură excepţie, dovezile de comunicare, respectiv confirmările de primire nu sunt semnate şi nici ştampilate de către un reprezentant legal al societăţii tocmai pentru că aceste facturi nu au fost niciodată acceptate la plată de către intimata debitoare.
Mai a arătat că, sarcina probei revine creditoarei. Ea trebuie sa dovedească îndeplinirea celor trei condiţii la data introducerii cererii de deschidere a procedurii de faliment şi acestea nu trebuie să rezulte implicit din lipsă de apărare a debitorului. În mod corect instanţa de judecată s-a pronunţat întemeindu-şi convingerea pe situaţia de fapt reală aşa cum rezultă ea din probele administrate de creditoare în cauză.
Rezultă clar că o parte a facturilor fiscale nu au fost acceptate la plată. Suma certă şi exigibilă, arată că este mult sub valoarea prag impusă de lege. Din plăţile parţiale nu rezultă ce anume facturi au fost acceptate tocmai pentru că între cele două părţi au existat conflicte privind executarea comenzilor şi neacceptarea facturilor pentru acele situaţii.
O eventuală deschidere a procedurii de ar împiedica cu adevărat societatea să-şi desfăşoare activitatea şi ar prejudicia locuri de muncă existente şi relaţiile comerciale pe care le are în derulare.
Consideră că, este necesar să se aprecieze îndeplinirea cerinţelor de admisibilitate, în primul rând aşa cum cerea lege, adică să fie întrunite toate deodată, cumulativ.
În concluzie, a solicitat să se constate că debitorul nu este în stare de insolvenţă, că nu există o creanţă certă, că nu este atinsă valoarea prag cerută de lege pentru intrarea în procedura de insolvenţă şi pe cale de consecinţă să fie respins recursul formulat şi menţinerea sentinţei atacate.
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat, fiind respins şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată, pentru următoarele considerente:
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 31 cu art. 1 pct. 1 şi 6 din Legea 85/2006, rezultă că, pentru deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorului, acesta trebuie să facă dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului, insolvenţa fiind prezumată atunci când debitorul, după 30 zile de la scadenţă, nu şi-a plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori.
În privinţa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei invocate de creditoarea S.C. L. S.R.L., în mod legal judecătorul-sindic a reţinut că doar o parte din creanţa invocată îndeplineşte aceste condiţii, însă aceasta este sub pragul valoric prevăzut de art. 3 pct. 12 din legea insolvenţei. Astfel, debitoarea a invocat în faţa judecătorului-sindic împrejurarea că o serie de facturi fiscale nu au fost acceptate la plată întrucât în legătură cu sumele solicitate în baza acestor facturi, au existat discuţii între părţi legate de executarea comenzilor privind nereguli de executare şi termene de executare.
Or, aceste aspecte invocate de societatea debitoare, coroborat cu împrejurarea că mai multe facturi au fost comunicate debitoarei prin poştă, nefiind semnate de către un reprezentant al societăţii şi fără a purta ştampila acesteia, conduc spre concluzia inexistenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile în patrimoniul societăţii creditoare, ci eventual pot face obiectul unui litigiu de drept comun, în cadrul căruia să fie stabilite sumele datorate de către debitoare, în urma probatoriului ce se impune a fi administrat.
De asemenea, prin extrasele de cont depuse de societatea debitoare în dosarul de fond, aceasta a răsturnat prezumţia de insolvenţă, căci din cuprinsul acestora rezultă că, în perioada 01.03.2010 – 31.07.2010, societatea debitoare a făcut plăţi şi respectiv a avut încasări care depăşesc cuantumul sumei invocate de către creditoare. Or, încetarea plăţilor faţă de un anumit creditor nu echivalează cu insolvenţa, care este definită ca absenţă a fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente, debitorul putând să amâne ori să refuze plăţile pentru motive pe care le consideră întemeiate.
Aşadar, câtă vreme debitorul face dovada că, anterior formulării cererii de deschidere a procedurii, deţinea fonduri băneşti disponibile într-un cuantum superior sumei solicitate, dar a refuzat efectuarea plăţilor faţă de creditoare din anumite considerente pe care le consideră întemeiate, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru deschiderea procedurii insolvenţei, creditorul având posibilitatea de a demara un litigiu de drept comun, iar ulterior recurgerea la formele de executare silită în vederea încasării creanţei. Procedura insolvenţei nu poate fi privită drept un mijloc de constrângere al debitorului de a-şi executa datoria, ci se poate recurge la această procedură doar în ipoteza în care debitorul se află în stare de insolvenţă, respectiv nu dispune de fonduri disponibile pentru plata datoriilor exigibile. În caz contrar, creditorii pot recurge la alte mijloace de realizare a creanţelor lor.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
