-art. 131 din Legea 85/2006.
Invocarea de către recurent a prev.art.4 alin.4 din Legea 85/2006 nu prezintă relevanţă, în contextul în care nu există bunuri în patrimoniul debitorului ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative. Utilizarea fondului de lichidare la care se referă textul de lege menţionat este ineficientă în lipsa posibilităţilor concrete de recuperare a creanţelor, un asemenea demers ducând doar la mărirea pasivului debitoarei.
De asemenea, din ansamblul prevederilor Legii 85/2006 nu se deduce existenţa în sarcina lichidatorului judiciar a unei obligaţii în sensul formulării unei cereri de atragere a răspunderii administratorului. Mai mult, în raportul privind cauzele şi împrejurările insolvenţei debitoarei lichidatorul a arătat că nu a identificat elemente pentru angajarea răspunderii administratorului, iar pe de altă parte, din cauza numărului redus de creditori nu a fost posibilă constituirea unui comitet al creditorilor pentru aplicarea prev.art.138 alin.3 din Legea 85/2006.
Prin sentinţa nr. 782/ 2008 Tribunalul Bihor a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC S.P.SRL şi radierea debitorului din registrul comerţului.
A descărcat pe administratorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi.
S-a dispus notificarea sentinţei debitorului, creditorilor, administratorului special, Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bihor pentru efectuarea menţiunii de radiere, precum şi publicarea în Buletinul procedurilor de .
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 08.10.2008 lichidatorul judiciar RVA O. Incolvency Specialists SPRL, desemnat să administreze procedura insolvenţei debitorului a solicitat să se dispună închiderea procedurii, ca urmare a lipsei bunurilor în averea debitorului/neavansării de către creditori a sumelor necesare pentru acoperirea cheltuielilor de lichidare;
A constatat că procedura concursuală a fost deschisă prin pronunţarea în şedinţa publică din data de 16.01.2008, a sentinţei nr. 33/F/2008, că s-au întocmit şi comunicat notificările în condiţiile art. 61 din Legea privind procedura insolvenţei, precum şi că notificarea a fost publicată şi în ziar conform art. 61 alin.3 din Legea privind procedura insolvenţei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, în vederea rejudecării, pentru continuarea procedurii de lichidare a debitoarei până la recuperarea tuturor datoriilor către creditori.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanţa a apreciat în mod eronat asupra pricinii supusă judecăţii în raport de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, deoarece fondurile necesare continuării procedurii de lichidare puteau fi obţinute făcându-se aplicarea dispoziţiilor articolului 4 , aliniat 4 din Legea 85/2006, modificată, care prevăd în mod explicit că „în lipsa disponibilităţilor în contul debitorului , se va utiliza fondul de lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puţin 3 luni, aprobat de judecătorul sindic.”
Lichidatorul ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor articolului 4 alin 4.din Legea 85/2006, în scopul formulării cererii de chemare în judecată, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au făcut parte din conducerea societăţii, pentru a atrage la masa credală sume suplimentare destinate acoperirii pasivului debitoarei, deoarece lichidatorul judiciar are datoria de a căuta modalităţi de recuperare a patrimoniului pentru a putea plăti cât mai multe dintre creanţele pe care debitoarea le are către creditori.
De asemenea, lichidatorul trebuia să menţioneze persoanele din conducerea societăţi debitoare din vina cărora nu au fost plătite contribuţiile la Casa de Asigurări de Sănătate, instituţie de la care AVAS a preluat creanţa neachitată şi în locul căreia se subroga în drepturi. Lichidatorul nu este un judecătoresc care ar avea doar obligaţia de a vinde bunuri aflate în averea debitoarei (cum, din păcate mult prea adesea se confundă), ci atribuţiile sale sunt mult mai complexe. Nu întâmplător, în cadrul articolul 25 din L. 85/2006, prima dintre atribuţiile lichidatorului consta în „ examinarea activităţi debitorului în raport cu situaţia de fapt i întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.” această analiză realizată de către un specialist, respectiv lichidatorul, constituind premisa declanşării unor potenţiale acţiuni în baza articolul138 din Legea 85/2006.
Statul român, reprezentat în cauza de faţă prin AVAS a suferit un prejudiciu „a cărui existenţă certă se stabileşte prin constatarea de către judecătorul – sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăţi că şi a împrejurării că obligaţiile faţă de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitorului.”
În drept şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile articolului 304, punct 5 coroborat cu dispoziţiile articolului 3041 cod procedură civilă cu privire la recurs, precum şi pe dispoziţiile articolului 2, articolului 4 aliniat 4, articolului 5 aliniat 1, articolului 136, articolului 138, articolului 140 precum şi articolului 142 aliniat 1 din Legea 85/2006.
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 304/1 cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat, urmând a fi respins şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa comercială recurată.
După cum rezultă din cuprinsul dosarului de fond, judecătorul-sindic a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei în temeiul art. 131 din Legea 85/2006, reţinând că nu sunt bunuri existente în patrimoniul acesteia nu sunt fonduri băneşti, iar creditorii nu sunt dispuşi să avanseze cheltuielile necesare continuării procedurii.
Criticile formulate de recurentă prin cererea de recurs sunt nefondate. Astfel, invocarea prevederilor art. 4 alin. 4 din Legea 85/2006 nu prezintă relevanţă, în contextul în care nu există bunuri în patrimoniul debitorului ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative. Utilizarea fondului de lichidare, la care se referă art. 4 alin.4 este ineficientă în lipsa posibilităţilor concrete de recuperare a creanţelor, un asemenea demers ducând doar la mărirea pasivului debitoarei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând neformularea unui cereri de atragere a răspunderii administratorului de către lichidator, s-a reţinut că, din ansamblul prevederilor Legii 85/2006 nu se deduce existenţa unei obligaţii în acest sens în sarcina administratorului judiciar/lichidatorului. Mai mult, în raportul privind cauzele şi împrejurările insolvenţei debitoarei lichidatorul a arătat că nu a identificat elemente pentru angajarea răspunderii administratorului.
În aceste condiţii şi având în vedere şi faptul că, din cauza numărului redus de creditori (AFP si A.V.A.S.) nu s-a putut forma un comitet al creditorilor, instanţa a apreciat că, în aplicarea prevederilor art. 138 alin. 3 din lege, oricare dintre cei doi creditori avea posibilitatea să ceară judecătorului-sindic autorizarea de a introduce acţiunea prevăzută de art. 138 alin. 1, în ipoteza în care aprecia că ar fi incident vreunul dintre cazurile de atragere a răspunderii, prevăzute de art. 138 alin. 1. Or, câtă vreme creditoarea recurentă nu a uzat de această posibilitate, nu puteau fi primite criticile acesteia privind neformularea de către lichidator a cererii de atragere a răspunderii.
Faţă de aceste considerente, în temeiul articolului 312 alin. 1 cod procedură civilă , s-a respins ca nefondat recursul formulat.
(Decizia nr.152/C/16.04.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal).
