RECURS COMERCIAL. SOMAŢIE DE PLATĂ – COMPETENŢĂ TERITORIALĂ. -art. 5 – 12, 19 Cod procedură civilă; -art.1 şi urm. din OG 5/2001; -art.158, 312 Cod procedură civilă. Salarizare


-art. 5 – 12, 19 Cod procedură civilă;

-art.1 şi urm. din OG 5/2001;

-art.158, 312 Cod procedură civilă.

În cazul stabilirii anticipate printr-o clauză compromisorie a competenţei teritoriale de soluţionare a eventualelor litigii născute din contractul părţilor, normele teritoriale de competenţă prevăzute la art.5 – 12 Cod procedură civilă nu mai sunt incidente decât dacă pârâtul chemat în judecată la o altă instanţă decât cea stabilită anticipat renunţă la invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale prin prisma clauzei compromisorii.

Prin sentinţa nr.182/COM din 19 februarie 2009, Tribunalul Bihor a admis excepţia de necompetenţă teritorială, formulată de către debitorul S.C. D.V.S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii introduse de creditorul S.C. B.S.S. S.R.L., în contradictoriu cu debitorul, având ca obiect somaţie de plată, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, faţă de excepţia de necompetenţă materială invocată în cauză, la termenul de judecată din 19.02.2009, reprezentantul creditoarei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, precizând că în cauză sunt incidente normele de competenţă teritorială alternativă prevăzute de art. 5-12 Cod. pr. civ., iar potrivit art. 10 Cod proc. civ., cererea se poate introduce şi la alte instanţe în afara instanţei domiciliului pârâtului, potrivit art. 12 Cod proc. civ. reclamantul având dreptul de opţiune între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Analizând excepţia de necompetenţă teritorială invocată în cauză, instanţa a reţinut că aceasta este întemeiată, astfel că a fost admisă ca atare, întrucât Contractul de vânzare-cumpărare nr. 6331/02.10.2006 încheiat între părţi (f. 15 – 17 din dosarul cauzei) conţine la art. 9 („Litigii”) o clauză compromisorie, potrivit căreia, „Eventualele litigii ivite în legătură cu interpretarea, executarea sau încetarea prezentului contract se vor soluţiona pe cale amiabilă. În cazul în care nu este posibilă soluţionarea pe cale amiabilă, litigiile vor fi soluţionate de instanţa judecătorească competentă de la sediul vânzătorului, respectiv municipiul Constanţa.”

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa nr. 5/2001 actualizată, privind procedura somaţiei de plată, cu modificările şi completările introduse de Legea nr. 295/2002 şi Legea nr. 195/2004, „Cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competenta pentru judecarea fondului cauzei în prima instanţă.”

De esenţa compromisului este alegerea prin convenţia părţilor a modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv sub aspectul competenţei.

În raport de considerentele ce preced, în temeiul art. 158 alin. 1, 3 Cod procedură civilă şi art. 2 alin. (1) din Ord. Guv. nr. 5/2001 actualizată, cu modificările şi completările introduse prin Legea nr. 295/2002 şi Legea nr. 195/2004, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind emiterea somaţiei de plată, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bihor, în vederea soluţionării fondului cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, admiţând ca fiind întemeiată excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bihor, excepţie invocată de debitoare, că într-adevăr societatea recurentă are încheiat un contract cu debitoarea, iar prin clauza inserată la art.9 s-a convenit ca soluţionarea oricărui litigiu intervenit între părţi şi care nu poate fi stins pe cale amiabilă, va reveni în competenţa instanţelor judecătoreşti de la sediul societăţii creditoarei.

Totodată, în raport de dispoziţiile art.5 -12 Cod procedură civilă, excepţia invocată este neîntemeiată, deoarece art.7 Cod procedură civilă consacră regula aceea că, cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal, iar alin.2 arată că, cererea se poate face şi la instanţa locului unde are reprezentanţă pentru obligaţiile ce urmează a fi executate.

De asemenea, art.10 Cod procedură civilă, la pct.1 arată că, cererile privitoare la executarea unui contract se pot introduce la instanţa locului pentru , iar la pct.4 , referitoare la obligaţiile comerciale, la instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii. Faţă de aceste considerente, şi de dispoziţiile art.10 Cod procedură civilă, arată recurentul că ne aflăm în prezenţa unei competenţe alternative şi care se completează cu art.12 Cod procedură civilă conform căreia reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Intimatul a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică.

Instanţa de recurs analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu a reţinut că este nefondat şi în baza prevederilor art.158, art.312 cod procedură civilă a dispus respingerea lui şi menţinerea in totalitate a sentinţei atacate.

Între părţile din cauză s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.6331/02.10.2006 având drept obiect vânzarea-cumpărarea de materiale de instalaţii termice şi sanitare în condiţiile şi preţurile stipulate de comun acord. La art.9 în contract părţile au stipulat că eventualele litigii ivite în legătură cu interpretarea, executarea sau încetarea contractului, se vor soluţiona pe cale amiabilă, ori în caz contrat de către instanţa de judecată competentă, de la sediul vânzătorului, respectiv Municipiul Constanţa.

Conform prevederilor art.19 cod procedură civila părţile pot conveni prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe de cât acelea care potrivit legii au competenţă teritorială cu excepţia cazurilor prevăzute la art.13-16 cod procedură civilă.

Competenţa teritorială prevăzută de art.5-12 cod procedură civilă invocată de recurentă, nu are un caracter absolut ci unul relativ, ce presupune posibilitatea derogării prin acordul expres al părţilor de la norma care o stabileşte.

În speţă, părţile din litigiu prin contractul încheiat ce reglementează raporturile juridice dintre ele, au stabilit anticipat care va fi instanţa competentă teritorial a soluţiona eventualele litigii ce se vor naşte in legătură cu raporturile lor contractuale.

Reclamanta recurentă a înţeles să introducă cererea vizând emiterea somaţiei de plată a pârâtei intimate pentru creanţa neachitată rezultând din raporturile contractuale reglementate de contractul încheiat la instanţa sediului pârâtei, respectiv Tribunalul Bihor în loc de instanţa stabilită de părţi anticipat, respectiv cea din Municipiul Constanţa.

Excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâta intimată a fost în mod corect soluţionată de prima instanţa, deoarece prin contractul încheiat cu valoare de „lege” pentru contractanţi conform art.969 se stabileşte anticipat care este instanţa competentă teritorial în caz de litigiu dintre părţi.

Tocmai datorită caracterului relativ al normelor de competenţă teritoriala prevăzută la art.5-12 cod procedură civilă, părţile din cauză au avut posibilitatea ca potrivit art.19 Cod procedură civilă să stabilească alta instanţă competentă a-i soluţiona litigiul , decât cea care ar fi fost competentă potrivit normelor teritoriale de competenţă.

În această situaţie, de stabilire anticipată a competenţei teritoriale prin convenţie de către părţi, normele de competenţă teritoriale prevăzute la art.5-12 Cod procedură civilă, nu mai au incidenţă, fiind înlăturate prin acordul părţilor, neputându-se ulterior prevala de acestea, părţile contractante.

Prin urmare, dacă potrivit normelor de competenţă teritorială stipulate la art.5-12 Cod procedură civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei ar fi putut fi aleasă dintre mai multe situaţii posibile (domiciliul pârâtului, locul executării contractului, locul plăţii, etc.) de către reclamant, în caz de alegere anticipată a unei instanţe competente teritorial de comun acord cu pârâtul, dreptul de opţiune al reclamantului nu mai există, el fiind legat de convenţia anticipat încheiată privitoare la competenţă. Posibilitatea de soluţionare a cauzei la altă instanţă decât cea stabilită anticipat prin aplicarea normelor de competenţă prevăzute la art.5-12 Cod procedură civilă, există doar în situaţia în care pârâtul este de acord cu soluţionarea cauzei la altă instanţă şi nu invocă excepţia de necompetenţă teritorială bazată pe compromisul stabilit anticipat.

În consecinţă, deoarece pârâta din cauză nu a fost de acord cu competenţa aleasă de reclamantă, potrivit normelor generale de competenţă, în mod corect şi legal prima instanţă având în vedere compromisul stipulat între părţi şi prevederile art.2 alin.1 din OG nr.5/2001, cu modificările ulterioare a dispus admiterea excepţiei şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei la Tribunalul Constanţa, instanţă a cărui competenţă teritorială au stipulat-o părţile în convenţie.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs constatând nefondate motivele de recurs invocate în cauză, a dispus respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei recurate.

(Decizia nr.289/C/8.10.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal).

104