Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. CONTESTAŢIE ACT ADMINISTRATIV FISCAL.
-art.27 al.1 lit.b din OG 92/2003;
-3041, 312 Cod procedură civilă.
Pentru antrenarea răspunderii solidare în materie fiscală pentru obligaţiile restante ale unei persoane juridice declarate insolvabile, este necesară dovedirea înstrăinării sau ascunderii cu rea credinţă a bunurilor mobile sau imobile ale societăţii de către administratorii, asociaţii, acţionarii ei ori de orice altă persoană ce a provocat insolvabilitatea; plata unei sume de bani, înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii, către un terţ şi nerecuperarea ei nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului societăţii.
Prin Sentinţa nr.26/CA din 19 ianuarie 2010, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE şi în consecinţă, a dispus anularea Deciziei nr.7/24.02.2009 şi a Deciziei nr.62878/08.05.2009, emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr.7/24.02.2009, emisă de pârâta ANAF-DGFP, în temeiul disp.art.27 şi 28 din OG 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru obligaţiile fiscale de plată restante în sumă de 19.589 lei ale debitorului SC V.SRL. Considerentele care au stat la baza emiterii acestei decizii le-a constituit activitatea reclamantului de a provoca insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia. Pentru a constata îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii solidare a administratorului, pârâta a reţinut că, în conformitate cu bilanţul întocmit la data de 31.12.2006, SC V. SRL deţinea active în valoare de 261.397 lei, din care 65.632 lei creanţe şi 195.765 lei casa şi conturi la bănci, iar din balanţa de verificare la data de 29.02.2008, rezultă că societatea figura cu debitori diverşi în sumă de 256.397 lei. Scoaterea din patrimoniul societăţii a sumei de 256.397 lei reprezintă, în viziunea pârâtei, activitatea de provocare a stării de insolvabilitate a societăţii pe care reclamantul o administra, catalogându-se activitatea acestuia ca fiind comisă cu rea-credinţă.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie, care a fost soluţionată în sensul respingerii, prin Decizia nr. 62878/08.05.2009.
Pe considerentul că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.27 al.1 lit.b C.pr.fiscală, reclamantul a formulat acţiunea în justiţie, solicitând anularea celor 2 acte administrativ-fiscale emise pe seama sa.
Conform disp.art.27 al.1 lit.b C.pr.fiscală, „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile si imobile proprietatea acesteia”.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului este necesară îndeplinirea condiţiei ca acesta să provoace insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă a bunurilor aflate în proprietatea societăţii. Ori, reaua-credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Faptul că societatea a virat din contul 461 „debitori diverşi” suma de 256.397 lei în favoarea persoanei fizice S.A. nu conduce automat la concluzia că administratorul societăţii a provocat insolvabilitatea acesteia. Utilizarea contului 461 reprezintă o practică frecventă şi necesară în activitatea unei societăţi comerciale, prin urmare, utilizarea acestui cont nu este în măsură să conducă la concluzia că administratorul societăţii a efectuat fapte culpabile. Mai mult, pârâta nu a făcut dovada prin nici un mijloc de probă a faptului că reclamantul, în calitate de administrator al societăţii, a înstrăinat sau a ascuns cu rea-credinţă bunuri ale acesteia. Sumele de bani existente în contul 461 „debitori diverşi” reprezintă sume datorate societăţii de către creditorii săi şi pe care societatea are posibilitatea să le recupereze.
Faţă de aceste considerente şi ţinând cont de faptul că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor antrenării răspunderii solidare ale administratorului societăţii, astfel cum sunt ele inserate în disp. art. 27 al. 1 lit. b C.pr.fiscală, instanţa a admis ca fondată acţiunea şi, pe cale de consecinţă, a dispus anularea Deciziei nr.7/24.02.2009 şi a Deciziei nr.62878/08.05.2009, emise de pârâtă, constatând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă a declarat recurs, în termen recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu trimitere spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs a invocat nulitatea hotărârii, în conformitate cu prevederile art.304/1 Cod procedură civilă, ca fiind dată cu încălcarea legii, instanţa investită cu judecarea cauzei îndeplinind eronat procedurile legale şi fără a lua în considerare probele depuse la dosar şi starea de fapt.
Astfel, la data de 24 februarie 2009, s-a emis decizia nr.7 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantului, pentru datoriile restante la SC V.SRL, în sumă de 19.589 lei în baza art.27 alin.1 lit.”b” din Codul de procedură fiscală, iar în urma contestaţiei depuse, s-a emis decizia nr.62878/2009 prin care respins contestaţia. În data de 20 mai 2008, s-a înfiinţat poprire asupra disponibilităţilor băneşti ale reclamantului, beneficiar al sumei evidenţiate în contul 461 – debitori diverşi – în sumă de 256.397, iar la data de 30 iunie 2008, s-a întocmit procesul – verbal nr.7197 de declarare a stării de insolvabilitate SC V.SRL.
A apreciat că există o legătură între prejudiciul suferit de stat, în valoare de 19.589 lei şi fapta reclamantului, administrator al societăţii de a înstrăina către el, ca persoană fizică suma de 256.397 lei din patrimoniul societăţii, sumă care nu a fost urmărită de societate şi care până în prezent este datorată. De asemenea, avându-se în vedere că societatea la data de 29 februarie 2008, nu avea evidenţiaţi clienţi neîncasaţi şi nu existau mijloace fixe, fapta de a scoate din patrimoniul societăţii lichidităţi, în cuantum atât de ridicat, dovedeşte fără dubiu că administratorul a acţionat cu rea – credinţă faţă de interesele societăţii şi ale creditorilor.
Instanţa de fond a preluat retorica reclamantului conform căruia, scoaterea sumei din patrimoniu, nu este o faptă săvârşită cu rea – credinţă, ci un aspect normal al vieţii economice, cu toate că nici la 6 luni după, societatea ajunge în stare de insolvabilitate pentru un debit către bugetul de stat de 20 de ori mai mic.
Instanţa a făcut confuzii majore între un mijloc de probă şi o faptă, când reţine că folosirea contului 461 debitori diverşi, nu conduce la concluzia că administratorul societăţii a efectuat fapte culpabile, confundând mijlocul de probă care este evidenţierea contabilă a contului 461 cu fapta administratorului de a ridica suma de bani.
Faţă de cele dovedite şi probate în faţa primei instanţe, nu mai era necesară prezentarea altor probe pentru a se dovedi temeinicia şi legalitatea deciziei atacate.
Intimatul S.A., prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, arătând că, motivele de recurs invocate sunt nefondate. Cât priveşte motivele de recurs vizând nulitatea hotărârii arată că, recurenta nu a menţionat care proceduri legale ce duc la nulitatea hotărârii atacate, au fost invocate, iar în ce priveşte neluarea în considerare a probelor depuse şi a stării de fapt, arată că afirmaţiile recurentei sunt nefondate, instanţa de fond analizând cauza sunt toate aspectele.
Reaua – credinţă, invocată de recurentă trebuia dovedită de aceasta, astfel cum prevede art.27 alin.1 din OG nr.92/2003, ştiut fiind faptul că ea nu este prezumată, trebuind a fi dovedită în conformitate cu prevederile art.1169 Cod civil. În cauză, nu sunt îndeplinite nici condiţiile generale ale răspunderii personale. Astfel, existenţa contului 461 nu reprezintă un prejudiciu, nici pentru organul fiscal şi nici pentru societate, iar utilizarea lui nu este în măsură să ducă la concluzia că administratorul a efectuat fapte culpabile. În lipsa unui prejudiciu şi a unei fapte culpabile, nu există nici raport de cauzalitate. Nu există nici o vinovăţia a sa, neexistând vreo intenţie de prejudiciere, neglijenţă sau imprudenţă.
A arătat că faţă, de textul legal prevăzut la art.27, în definirea oficială a noţiunilor „înstrăinare” şi „ascundere” nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, neputându-se pune problema înstrăinării sau ascunderii unor bunuri ale societăţii.
Instanţa de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, a reţinut că este nefondat şi în baza prevederilor art.312 Cod procedură civilă a dispus respingerea lui ca atare şi menţinerea în totalitate a sentinţei atacate.
Cu privire la motivul de recurs referitor la nulitatea hotărârii recurate, invocat prin prisma prevederilor art.304/1 Cod procedură civilă, s-a reţinut că prevederea legală invocată de recurentă, nu cuprinde vreo sancţiune a nulităţii recurate, ci obligaţia instanţei de recurs de a analiza cauza sub toate aspectele, în cazul în care nu există calea de atac a apelului, recursul nefiind limitat la motivele de casare prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.
În recursul formulat, recurenta nu a invocat nici unul din motivele prevăzute la art.304 pct.1-5 Cod procedură civilă, care duc la casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, ori încălcarea altei prevederi legale care ar atrage casarea hotărârii recurate, motivele de recurs invocate vizând de fapt aplicarea prevederilor legale de către prima instanţă, modul de apreciere al probatorului raportat la starea de fapt, aspecte care se circumscriu de fapt, motivului de recurs prevăzut la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, ce nu duce la casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, ci la modificarea ei, în caz de apreciere ca fondat al motivului.
Analizând hotărârea recurată, pronunţată de prima instanţă s-a reţinut că, instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat şi a aplicat corect prevederile legale incidente, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Astfel, prin decizia atacată de reclamantul intimat, recurenta a dispus antrenarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitele datorate de societatea SC V.SRL, al cărui administrator este, obligându-l la plata sumei de 19.589 lei către bugetul de stat, în temeiul prevederilor art.27 din OG nr.92/2003.
Conform prevederilor art.27 alin.1 lit.”b” din OG nr.92/2003, pentru obligaţiile de restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund în solidar cu acesta, administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare, prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea – credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile sau imobile, proprietatea acesteia.
Pentru antrenarea răspunderii solidare, în temeiul acestei prevederi, este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de textul legal, respectiv existenţa unei stări de insolvabilitate a persoanei juridice, fapta unei persoane, de înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile ori imobile a persoanei juridice şi reaua – credinţă a persoanei fizice la realizarea operaţiunii de înstrăinare sau ascundere a bunurilor.
În speţă, organele fiscale au constatat insolvenţa societăţii reclamantului pentru neplata unor debite restante, în cuantum de 19.589 lei, către bugetul de stat, apreciind că insolvenţa a intervenit datorită plăţii efectuate de societate către persoana fizică S.A. a sumei de 256.397 lei, prin contul 461 „debitori diverşi”, anterior constatării insolvenţei, faptă care în opinia organelor fiscale se încadrează în cuprinsul prevederilor art.27 alin.1 lit.”b” Cod procedură fiscală.
Pentru a fi incidentă prevederea legală invocată şi reţinută de organele fiscale, este necesar a se dovedi înstrăinarea sau ascunderea cu rea – credinţă a bunurilor societăţii, faptă care implică în cazul „ înstrăinării”, invocat de recurentă, operaţiunea de trecere ori transferare a proprietăţii bunurilor mobile ori imobile, sustragerea sau furtul acestora.
În speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unui asemenea caz de înstrăinare a vreunui bun al societăţii, al cărui administrator este reclamantul, plata unei sume de bani de către societate unei persoane fizice şi nerecuperarea ei până în prezent, neîncadrându-se în sensul de „înstrăinare” de bunuri vizat, atât de legiuitor, cât şi de sensul literar al termenului. Plata sumei respective de bani este evidenţiată în evidenţa contabilă a societăţii, situaţie în care nu se poate pune problema ascunderii, furtului roi sustragerii ei fără drept.
Bunurile mobile şi imobile ale persoanei juridice vizate de textul de lege din speţă, care se pot „înstrăina” sau „ascunde” sunt cele determinate şi care apar în evidenţa contabilă a societăţii ca mijloace fixe, obiecte de inventar, materiale, mărfuri, etc. şi nu sumele de bani existente în conturile societăţii.
De asemenea, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, nici condiţia relei – credinţe prevăzută de textul de legal, nu a fost dovedită. Legiuitorul a prevăzut că doar buna – credinţă se prezumă, nu şi reaua – credinţă care pentru a fi reţinută trebuie probată. Recurenta nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că, insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a plăţii sumei respective către reclamant, nu reprezintă o dovadă a relei – credinţe, câtă vreme nu s-a probat prin vreun mijloc de probă că plata sumei respective s-a făcut cu rea – credinţă şi în scopul de a produce insolvenţa firmei.
Efectuarea de plăţi, de către societate către diverse persoane fizice ori juridice, şi înregistrarea acestor debite în contul debitori diverşi ai societăţii, nu reprezintă în sine, fără nici o altă dovadă, o faptă culpabilă ce ar antrena răspunderea solidară.
În consecinţă, s-a reţinut că în mod corect şi legal a analizat prima instanţă cauza şi a aplicat prevederile legale incidente, motivele de recurs invocate, sub aceste aspecte, fiind nefondate.
Pentru aceste considerente, recursul declarat în cauză a fost respins, iar hotărârea recurată menţinută în totalitate.
(Decizia nr.408/CA/20.05.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
