În motivarea acestei hotărâri, prima instanţă a arătat că referitor la excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârât prin întâmpinare, se reţine că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Din cuprinsul procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria PCA nr. …./14.08.2007 rezultă că la data de 14.08.2007 a avut loc un accident pe raza localităţii Tomeşti, în care au fost implicate autovehiculul marca Fiat Ducato, cu număr de înmatriculare …, condus de numitul LM şi proprietatea V Leasing România şi atelajul hipo condus de pârâtul BI, nesemnalizat corespunzător.
Chiar dacă societatea reclamantă a luat cunoştinţă de întinderea pagubei la data de 10.09.2007, instanţa apreciază că dreptul la acţiune a reclamantului s-a născut în data de 26.10. 2007, când a s-a efectuat plata sumei de 19.630 lei către proprietara autovehiculului, V Leasing România.
Faţă de acestea prima instanţa a apreciat că reclamanta a introdus acţiunea în termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 8, art. 1 alin. 1 si art. 3 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului, instanţa de fond a apreciat că aceasta e neîntemeiată având în vedere că prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria PCA nr. …./14.08.2007, act valabil şi necontestat de către pârât, a fost reţinută culpa acestuia in producerea accidentului de la data de 14.08.2007.
Pe fondul cauzei, prima instanţa a reţinut că potrivit disp. art. 998, 999 cod civil, orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
Potrivit prevederilor art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Potrivit prevederilor art. 43 Cod comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.
În speţă, reclamanta a făcut dovada că a achitat persoanei asigurate suma pretinsă prin prezenta acţiune în data de 26.10.2007 şi care reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat prin accidentul de circulaţie din data de 14.08.2007, de care se face vinovat pârâtul.
Instanţa a înlăturat susţinerile pârâtului referitoare la faptul că nu se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa prin procesul verbal de contravenţie, întrucât conform dispoziţiilor art. 31 alin.1 din OG nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, iar din probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine că procesul verbal, deşi semnat şi comunicat pârâtului la data de 14.08.2008, nu a fost contestat de acesta în termenul prevăzut de lege.
Instanţa a înlăturat depoziţiile martorilor audiaţi la cererea pârâtului ca fiind nerelevante, reţinând că potrivit Deciziei nr. 183/2003, procesul verbal de contravenţie se bucura de prezumţia de legalitate şi temeinicie, prezumţie ce are o natura relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară, însă, în condiţiile în care legislaţia în vigoare pune la dispoziţia celui nemulţumit de menţiunile din cuprinsul actului constatator, un termen în care poate contesta aceste menţiuni, iar pârâtul nu a înţeles să facă demersuri în acest sens, a analiza legalitatea şi temeinicia procesului verbal de contravenţie la un interval de 3 ani de la comunicarea procesului verbal către pârât ar aduce prejudicii stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice ce trebuie să guverneze în orice sistem de drept.
În concluzie, fiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv existenţa unei fapte ilicite imputabile pârâtului, existenţa unui prejudiciu a cărei valoare stabilită de societatea reclamantă nu a fost contestată de pârât şi existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciul suferit de reclamantă prin plata contravalorii despăgubirilor către persoana asigurată, prima instanţă a considerat dovedită acţiunea reclamantului.
De asemenea, faţă de solicitarea reclamantului şi având în vedere dispoziţiile legale, instanţa consideră întemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acţiunii – 27.10.2010 – şi până la achitarea integrală a debitului.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, a declarat recurs BI, invocând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei menţionate anterior, precizând că, deşi a probat lipsa vinovăţiei sale în producerea faptei ilicite, instanţa de fond a reţinut eronat în sarcina sa răspunderea delictuală, eronată considerând că este şi soluţia cu privire la excepţiile procesuale pe care le-a invocat.
Intimatul, prin reprezentant, a depus întâmpinare solicitând menţinerea hotărârii recurate ca legală şi temeinică.
Examinând recursul de faţă sub toate aspectele, potrivit prev. art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul apreciază că acesta este nefondat pentru motivele ce urmează a fi prezentate.
În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantului, tribunalul consideră că, faţă de faptul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, în cauza de faţă dreptul reclamantului la despăgubiri născându-se din momentul efectuării plăţii sumei respective, şi anume 26.10.2007, termenul de prescripţie nu a fost depăşit, cererea de chemare în judecată fiind trimisă de reclamant prin Fan Courier Express la data de 25.10.2010. Rezultă astfel cu claritate că soluţia primei instanţe privind respingerea excepţiei prescrierii dreptului la acţiune este legală.
Referitor la fondul litigiului, tribunalul observă că forţa probantă a procesului – verbal de contravenţie este superioară probei testimoniale, acestei din urmă probe opunându-i-se un act autentic, care ar fi putut fi desfiinţat prin procedura înscrierii în fals, încât administrarea probei cu martori la cererea pârâtului – recurent nu poate conduce la rezultatul urmărit de dovedire a faptului contrariu constatat prin actul autentic.
În cauza de faţă însă actul autentic îl reprezintă un proces – verbal de contravenţie pentru care există o procedură specială de contestare prevăzută de O.G. nr. 2/2001, constând în parcurgerea unor căi de atac, respectiv plângere şi recurs. Recurentul nu a urmat această procedură situaţie în care procesul – verbal de contravenţie, prin care se constată vinovăţia lui în producerea accidentului rutier, fapt ilicit producător de prejudicii, şi-a păstrat valabilitatea.
În condiţiile în care recurentul nu a făcut dovada contrarie celor constatate prin procesul – verbal printr-o probă cu o forţă cel puţin egală cu a actului autentic, tribunalul apreciază că prezumţia relativă de legalitate şi temeinicie a procesului – verbal nu a fost răsturnată, prima instanţă reţinând corect ca dovedită vinovăţia pârâtului în producerea faptului ilicit generator de daune şi angajarea răspunderii delictuale a acestuia pentru fapta proprie potrivit art. 998, 999 Cod civil.
Faţă de cele arătate mai sus, tribunalul observând că, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubei, şi văzând şi prevederile art. 43 Cod comercial referitoare la dobânzi, apreciază că recursul de faţă este neîntemeiat, urmând a-l respinge, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă cu menţinerea hotărârii recurate.
