Legea nr. 554/2004 – art. 24
Refuzul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în condiţiile Legii nr. 554/2004 generează daune materiale şi morale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia civilă nr. 508/R din 30 august 2006
Prin sentinţa civilă nr. 19 din 8 mai 2006, pronunţată în dosarul nr. 12.138/CA/2005, Tribunalul Timiş a admis acţiunea reclamantului persoană fizică şi a obligat în solidar pe pârâţii Primarul municipiului T. şi Primăria municipiului T. la 28,22 RON daune materiale şi 6650 RON daune morale faţă de reclamant, a aplicat pârâtului I o amendă de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere pentru intervalul cuprins între 24.03.2005 – 11.05.2005 pentru refuzul de a pune în executare decizia civilă nr. 325/2005, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care pârâta Primăria municipiului T. a fost obgligată să elibereze autorizaţie reclamantului pentru exercitarea în mod independent a activităţii economice de vânzare de carte, administrare de imobile şi servicii de conform Legii nr. 300/2004.
Acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 24 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004.
Recursul declarat de pârât a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 508/R din 30 august 2006, pronunţată în dosarul nr. 3447/59/2006 al Curţii de Apel Timişoara, cu motivarea că pârâţii fiind părţi în cauza nr. 2902/CA/2004 a Tribunalului Timiş şi în cauza nr. 10494/CA/2004 a Curţii de Apel Timişoara aveau obligaţia să se conformeze neîntârziat dispoziţiei din art. 24 alin. (1) a Legii contenciosului – administrativ, care le impunea să pună în executare într-un termen precis (de 30 de zile) hotărârea devenită irevocabilă, independent de conduita reclamantului.
Temeiul legal al reparării băneşti a daunelor morale îl constituie prevederile art. 998 şi 999 din Codul civil.
Astfel, potrivit art. 998 „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe alta din a cărei greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Este evident că termenul de prejudiciu desemnează atât prejudiciul patrimonial, cât şi pe cel nepatrimonial, amândouă fiind susceptibile de reparare pe cale patrimonială.
Regulile de bază ce guvernează răspunderea civilă sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.
Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabile, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situaţia anterioară victimei („restitio in integrum”).
În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, ş.a.m.d.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revin reclamantului („actori incubit onus probandi”). Potrivit regulilor din dreptul comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârşită de acesta cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului.
În speţă, prin comportamentul abuziv şi ilegal pârâţii au nesocotit dispoziţiile cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, precum şi măsura imperativă şi inderogabilă din art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care ordonă ca în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii aceasta să fie pusă în executare.
Aşa cum a reţinut prima instanţă, prin comportamentul pârâtelor a fost afectată reputaţia de scriitor şi de om de afaceri a reclamantului care a fost în imposibilitate de a vinde cărţi, inclusiv propriile cărţi ceea ce în mod evident poate atrage lipsa de interes a cititorilor pentru cărţile devenite inactuale, consecinţă a publicării lor cu întârziere.
Pentru aceste considerente acordarea de daune morale de către instanţa de fond este pe deplin justificată, fiind în concordanţă cu normele legale precitate.
De asemenea, reclamantul a dovedit că a suferit un prejudiciu material, o perioadă de timp fiind împiedicat să exercite activitatea economică de vânzare de carte, ceea ce a însemnat că în între 24.03.2005 şi 11.05.2005 a fost lipsit de venituri.
Motivele dezvoltate în recurs referitoare la nerespectarea de către reclamant a dispoziţiilor cuprinse în H.G. nr. 1766/2004 nu sunt fondate.
Pârâţii aveau obligaţia să execute o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care li se ordona necondiţionat să elibereze reclamantului autorizaţia, situaţie în care ar fi trebuit să se conformeze imediat fără a-i pretinde domnului M.M. să depună înscrisurile la care se referea în recurs.
Respectarea condiţiilor prevăzute în H.G. nr. 176/2004 a fost avută în vedere de către instanţele de contencios administrativ cu ocazia soluţionării acţiunii reclamantului, ce avea ca obiect contestarea refuzului nejustificat al pârâţilor de a elibera autorizaţia solicitată şi cererea de obligare la eliberarea acesteia, procesul finalizându-se cu o soluţie favorabilă reclamantului (sentinţa civilă nr. 519 din 8 octombrie 2004 a Tribunalului Timiş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 325 din 22 februarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara), astfel că această chestiune nu mai poate fi pusă în discuţie în prezenta cauză, cum nu pot fi puse în discuţie nici respectivele hotărâri judecătoreşti.
