Codul fiscal, art. 145
O.G. nr. 51/1997 – art. 27 alin. (4)
Regulamentul CEE nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar – art. 89, art. 144, art. 204, art. 217
Schimbarea regimului vamal suspensiv fără a fi anunţată autoritatea vamală, în cazul leasingului, conduce la închiderea din oficiu a acelui regim vamal, cu consecinţa plăţii taxelor vamale aferente unui import.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 1608 din 10 noiembrie 2011, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 1476/2010, pronunţată în dosarul nr. 3652/30/2010 Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta societate comercială în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara având ca obiect anulare act administrativ, a dispus anularea deciziei nr. 1975/327/05.11.2009 şi a deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 8067/11.09.2009, obligând pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată de 40,3 lei.
În cauză au declarat recurs pârâtele şi Curtea de Apel Timişoara a admis cererile, a modificat sentinţa conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a respins acţiunea ca nefondată prin decizia civilă nr. 1608 din 10 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3652/30/2010.
Curtea a reţinut că Tribunalul Timiş a dat soluţia cu greşita interpretare a dispoziţiilor legale că bunul plasat de reclamantă sub regimul de admitere temporară ar fi primit în mod legalo altă destinaţie vamală, intrând sub un alt regim vamal. Dimpotrivă, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că, deşi aceasta a reziliat contractul de leasing şi a restituit autotractorul ce făcea obiect al acestuia, nu s-a adresat organelor vamale pentru a da o altă destinaţie vamală a acestuia şi pentru a încheia regimul vamal suspensiv, acesta fiind motivul pentru care organele vamale au procedat la închiderea din oficiu a regimului vamal menţionat.
Contrar celor reţinute de Tribunalul Timiş, se constată că omisiunea reclamantei de a solicita încheierea regimului vamal suspensiv este de natură să dea naştere unei obligaţii vamale în sarcina sa, în temeiul dispoziţiilor art. 89 şi 204 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar, la expirarea termenului înscris în autorizaţia de admitere temporară operaţiunea vamală fiind analizată ca un import definitiv, cu consecinţa plăţii taxelor vamale, după caz, precum şi a TVA aferent. De asemenea, se constată a fi corecte susţinerile recurentelor potrivit cărora datoria vamală ce a luat astfel naştere se stabileşte prin raportare la elementele de taxare în vigoare la data plasării bunului sub regimul vamal suspensiv, potrivit art. 217 coroborat cu art. 144 alin. (1) din menţionatul Regulament şi art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997.
Aşadar, contravine legii comunitare cu aplicabilitate directă în dreptul naţional concluzia instanţei de fond potrivit căreia omisiunea reclamantei de derulare a operaţiunilor necesare pentru încheierea regimului vamal suspensiv ar atrage doar răspunderea sa contravenţională, fiind exclusă posibilitatea de stabilire a TVA datorat prin raportare la valoarea de intrare a bunului, de la data plasării acestuia sub regimul vamal suspensiv.
Nu pot fi reţinute în cauză nici argumentele reclamantei potrivit cărora actul de stabilire a obligaţiei fiscale atacat în speţă ar fi contrar principiului neutralităţii fiscale, întrucât societatea ar fi obligată în mod repetat la plata TVA, achitată atât către contractantul din convenţia de leasing, cât şi stabilită prin actul menţionat.
Aceste susţineri sunt contrazise atât de susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată cât şi de înscrisurile depuse la dosar. Reclamanta însăşi arată că pentru TVA achitat aferent ratelor de leasing şi-a exercitat dreptul de deducere, în temeiul art. 145 C. fiscal, depunând la AFP Timişoara deconturi cu sume negative de TVA, analizate în cursul inspecţiei fiscale finalizate prin raportul întocmit la 21.12.2007, depus la filele 27-45 din dosarul primei instanţe. Prin urmare, nu s-ar putea reţine că reclamanta a suportat valoarea TVA pretins a fi fost achitată în baza facturilor depuse la filele 65-82 din dosarul Tribunalului Timiş, de vreme ce aceasta a fost solicitată la rambursare, fiind confirmat dreptul acesteia de deducere prin raportul de inspecţie fiscală menţionat. Pe de altă parte, instanţa remarcă faptul că la dosar nu s-au depus dovezi privind plata efectivă a TVA aferent ratelor de leasing din perioada ianuarie 2007 – iunie 2008, iar verificările efectuate la organul fiscal nu au confirmat susţinerile acesteia referitoare la înscrierea în evidenţele fiscale a TVA astfel achitat.
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că acţiunea promovată de reclamantă este integral neîntemeiată, motiv pentru care a admis recursurile promovate şi, în aplicarea art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., a modificat sentinţa recurată şi a respins acţiunea.
