Prin Sentinţa civilă nr. 1092/18.05.2009, pronunţată de judecătorul sindic în dos. nr. 2000/96/2008, s-a luat act, în baza art. 246 Cod procedură civilă, de renunţarea creditoarei D.G.F.P. Harghita la judecarea cererii de declanşare a procedurii prevăzute de Legea nr.85/2006 împotriva debitoarei S.C. „D. C.” S.R.L. Odorheiu Secuiesc.
A dispus respingerea cererii debitoarei prin care a solicitat obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000 lei reprezentând onorariu avocaţial.
A dispus avansarea din contul de lichidare administrat de U.N.P.I.R. – Filiala Braşov, a sumei de 8.272,86 lei reprezentând cheltuieli de administrare judiciară, în favoarea administratorului judiciar L. F. I.P.U.R.L. Miercurea Ciuc.
Pentru a pronunţa în acest sens, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
La data de 20.06.2008, se arată în considerentele hotărârii atacate, creditoarea a solicitat judecătorului sindic deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei susţinând că aceasta este în încetare de plăţi, datorând creditoarei, prin creanţă certă, lichidă şi exigibilă suma de 49.138 lei.
Iniţial, se arată în continuare în considerentele hotărârii atacate, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale prin Sentinţa civilă nr. 2707/24.11.2008, însă prin Decizia nr. 250/R/17.03.2009 a Curţii de Apel Tg. Mureş s-a dispus casarea pe motiv că societatea debitoare nu a fost citată legal.
În continuarea judecării, judecătorul sindic reţine că pentru termenul din 11.05.2009 creditoarea a depus o declaraţie prin care a cerut să se ia act de renunţare la judecarea cererii privind declanşarea procedurii prevăzute de ţinând cont că între timp debitoarea a achitat toate debitele, astfel că judecătorul sindic în temeiul art. 246 Cod procedură civilă a luat act de renunţarea la judecată.
În ce priveşte solicitarea debitoarei de obligare a creditoarei la plata cheltuielilor de judecată, judecătorul sindic a respins această cerere reţinând culpa procesuală a debitoarei, ţinând cont că aceasta şi-a achitat debitele pe calea executării fiscale, între momentul deschiderii procedurii şi cel al soluţionării recursului prin Decizia 250/R/17.03.2009, societatea debitoare având cunoştinţă despre existenţa debitelor.
Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs debitoarea solicitând ca, prin admiterea recursului, instanţa să dispună modificarea parţială a hotărârii atacate şi, în rejudecare, obligarea creditoarei D.G.F.P. Harghita la plata cheltuielilor de judecată. În motivare se arată că în mod greşit judecătorul sindic a luat act de renunţare la judecată din moment ce dispoziţia s-a dat fără să se ţină seama de justificarea calităţii de reprezentant, al consilierului juridic al creditoarei, în vederea efectuării actului de dispoziţie, adică nu a avut specială în acest sens. În al doilea rând, debitoarea susţine că potrivit art. 246 alin. 4 Cod procedură civilă, judecătorul sindic nu putea dispune când părţile au intrat în dezbaterea fondului decât cu învoirea celeilalte părţi, în cauză renunţarea având loc în dezbaterile asupra cauzei, fără ca judecătorul sindic să respecte dispoziţiile procedurale. În al treilea rând, recurenta susţine că judecătorul sindic nu a ţinut cont de excepţia invocată de administratorul judiciar, respectiv cea a nulităţii absolute a plăţilor făcute de recurentă în contul intimatei, prin nesoluţionarea acestei cereri judecătorul sindic nu a soluţionat fondul cauzei. În continuare, debitoarea recurentă susţine că în timp ce a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, aceeaşi creditoare a continuat executarea silită fiscal, deşi se impunea suspendarea executării silite. În final, mai arată că în mod nelegal judecătorul sindic a dispus avansarea din contul de lichidare administrat de UNPIR filiala Braşov a cheltuielilor efectuate de administratorul judiciar, tocmai pentru că prin decizia de casare, a Curţii de Apel Tg. Mureş, procedura de nu mai era în vigoare, administratorul judiciar numit prin Sentinţa nr. 2707/2008 nemaiavând atribuţii de exercitat.
Prin împuternicirea depusă la dosar, pârâtul D.G.F.P. Harghita a solicitat respingerea recursului. În motivare se arată că delegaţia specială dată consilierului juridic al său se înscrie în limitele dispoziţiilor art. 69 Cod procedură civilă, fiind o procură specială emisă pentru toate demersurile impuse de particuralităţile cauzei. Cu privire la al doilea motiv de recurs, arată că a renunţat la judecată nu din motive subiective, ci din motive obiective întemeiate pe faptul că nu mai există creanţa, prin plata acesteia de către debitoare. Pentru al treilea motiv de recurs, cu privire la exercitarea concomitentă a căii privind executarea silită fiscală, intimata s-a prevalat de dispoziţiile art. 142 alin. 3 Cod procedură civilă care ar stipula că procedura executării silite se poate folosi concomitent sau succesiv modalităţile de silită.
Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi a apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare, dar şi în virtutea rolului devolutiv prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:
Aşa cum corect reţine şi judecătorul sindic, cererea de deschidere a procedurii are la bază titluri executorii, respectiv datorii bugetare.
Art. 66 alin. 2 din Legea nr. 85/32006 prevede că toate creanţele, după deschiderea procedurii insolvenţei, vor fi supuse verificării, cu excepţia titlurilor executorii privind creanţe bugetare necontestate.
Este adevărat că în cazul de faţă nu s-a dispus deschiderea procedurii, tocmai prin declaraţia de renunţare la judecată formulată de creditoare, însă acest text de lege indică, odată în plus, că existenţa creanţei, lichiditatea şi exigibilitatea ei, nu pot fi puse în discuţie, din moment ce creanţa s-a transformat în titlu executoriu bugetar. Cu alte cuvinte, debitoarea nu poate nega existenţa creanţei şi a obligaţiei de plată.
De altfel, cum de asemenea a reţinut judecătorul sindic, chiar debitoarea nu a negat existenţa obligaţiilor bugetare tocmai prin plata acesteia (f. 37 dos. Trib. Harghita).
Toate aceste elemente de fapt au importanţă în stabilirea culpei creditoarei, dacă ea există, având în vedere motivele de recurs invocate de debitoare.
Creditoarea a fost reprezentată, în instanţă, de consilierul juridic, angajat al creditoarei, conform delegaţiei depuse la dosar şi semnată de conducătorul unităţii creditoare (f. 15, dos. Trib. Harghita), delegaţie fiind dată pentru reprezentare şi susţinere a intereselor în faţa instanţelor judecătoreşti.
Acest reprezentant, la termenul din 11.05.2009, având în vedere achitarea integrală a debitului, a declarat, oral, că în reprezentarea intereselor instituţiei creditoare, a cărei funcţionar este, cu statut de , înţelege să renunţe la judecată (f. 81, dos. Trib. Harghita).
Însăşi debitoarea, prin concluziile scrise depuse la dosar (f. 79, dos. Trib. Harghita) solicită expres judecătorului sindic ca acesta să ia act de renunţare la judecată.
Debitoarea, prin motivele de recurs, indică implicit dispoziţiile art. 69 alin. 1 Cod procedură civilă, şi anume faptul că nu ar fi avut procură specială pentru renunţare la judecată consilierul juridic al instituţiei creditoare.
O astfel de susţinere, însă, nu poate fi primită din cel puţin două perspective. Prima ar fi aceea că recurenta nu poate justifica un interes în a invoca lipsa procurorii speciale, odată pentru că chiar aceasta s-a prevalat, în faţa judecătorului sindic, de declaraţia de renunţare, neopunându-se, dimpotrivă, solicitând aceasta în mod expres, şi a doua oară, pentru că cea care ar fi avut un interes a denunţa lipsa procurorii speciale ar fi fost creditoarea intimată, lucru pe care, însă, aceasta nu l-a făcut.
În al doilea rând, mandatul de reprezentare nu se circumscrie dispoziţiilor art. 67 şi următoarele Cod procedură civilă, consilierul juridic, a cărui delegaţie a fost depusă la dosar, fiind numit în funcţie la instituţia intimată, fiind deci angajatul acesteia. Mandatul de reprezentare, aşadar, ca angajat, are un cu totul alt conţinut decât cel prevăzut în normele procedural civile, el fiind circumscris de condiţia de angajat al intimatei, dar şi de prevederile statului consilierilor juridici, şi de Legea nr. 514/2003. Or, într-o atare situaţie, prin delegarea de reprezentare dată de intimată, se presupune că aceasta a înţeles să delege angajatului său toate actele de dispoziţie, inclusiv cel de renunţare la judecată, cu atât mai mult cu cât, prin motivele întâmpinării depuse la dosar, rezultă că intimata şi-a dat acordul tacit la declaraţia de renunţare, nedenunţând această declaraţie printr-un eventual recurs.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv, şi anume că judecătorul sindic nu se putea pronunţa asupra cererii de renunţare, având în vedere faptul că s-a intrat în dezbateri, fără acordul celeilalte părţi, nu poate fi primită pentru simplul motiv că în concluziile scrise, aşa cum s-a arătat mai sus, debitoarea recurentă nu s-a opus, dimpotrivă, a solicitat să se ia act de declaraţia de renunţare formulată. În aceste condiţii, instanţa constată că judecătorul sindic a respectat pe deplin dispoziţiile art. 246 alin. 4 Cod procedură civilă.
În ce priveşte celelalte apărări, legate de dublarea procedurii insolvenţei cu declanşarea şi derularea executării silite, de către creditoare, instanţa constată că, în fapt, procedura insolvenţei, în momentul derulării procedurii executării silite, nu era deschisă, tocmai prin faptul că instanţa de recurs, iniţial, a dispus casarea hotărârii judecătorului sindic prin care s-a dispus deschiderea procedurii.
În fine, în raport cu cererea principală a recursului, respectiv solicitarea de a dispune obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, este de observat, aşa cum s-a arătat mai sus, că nu poate fi pusă în discuţie existenţa creanţei, acesta fiind, de altfel, obiectul cererii de deschidere a procedurii.
Culpa debitoarei recurente este una evidentă, în desfăşurarea prezentului proces, tocmai prin neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale, lucru pe care l-a făcut de abia după ce creditoarea a formulat cererea de deschidere a procedurii.
Într-o atare situaţie, este evident justă soluţia judecătorului sindic, tocmai pentru că temeiul acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală, culpă ce, în cazul de faţă, nu poate fi identificată, în cazul de faţă, creditoarea intimată uzând de dispoziţiile procesuale pentru recuperarea unei creanţe a cărei certitudine, lichiditate şi exigibilitate nu poate fi pusă în discuţie, iar temeiul procesual prevăzut de Legea nr. 85/2006 justificând pe deplin formularea cererii de deschidere a procedurii. Dimpotrivă, dacă este a constata o culpă, ea aparţine în întregime debitoarei recurente.
Pentru toate aceste argumente, instanţa va respinge ca nefondat şi netemeinic recursul.
