Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privitoare la transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, nu sunt aplicabile în procedura specială a reorganizării judiciare şi a falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995, pentru antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitorului falit, iar lipsa de previziune a administratorului acestuia nu poate fi asimilată cu faptele enumerate de art. 137 din lege.
Secţia comercială şi de administrativ, Decizia nr. 1601 din 14 decembrie 2006
Notă: Art. 236 din Legea nr. 31/1990 republicată, a fost abrogat de art. 1 pct. 158 din Legea nr. 441/2006 (M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006).
Dispozițiile art. 137 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului se regăsesc în art. 138 din privind procedura insolvenței (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006).
Prin sentința civilă nr. 470/JSD din 15 iunie 2006, pronunțată de Tribunalului Caraș Severin, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii lichidării judiciare deschisă potrivit dispozițiilor Legii nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei societate comercială, aflată în stare de faliment. A constatat că debitoarea este dizolvată conform dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990, republicată, prin faliment, a aprobat raportul final privind lichidarea judiciară a debitoarei, întocmit de către lichidatorul judiciar, care face parte integrantă din sentință, a dispus radierea debitoarei din Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Caraș Severin și a dispus respingerea cererii formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, precum și cererea formulată de creditoarea societate comercială pentru antrenarea răspunderii materiale față de administratorul persoană fizică.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reținut că față de împrejurarea că debitoarea nu mai desfășoară nici un fel de activitate comercială, că în averea sa nu mai are nici un bun care ar putea să facă obiectul valorificării și că nu mai are nici o lichiditate pentru îndestularea creditorilor până la concurența creanțelor datorate, precum și în vederea acoperirii cheltuielilor de lichidare, în conformitate cu prevederile art. 130 din Legea nr. 64/1995, republicată, a dispus închiderea procedurii falimentului a debitoarei.
Analizând cererile de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de către creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin și o societate comercială, coroborate cu rapoartele lichidatorului judiciar, judecătorul sindic a constatat că acestea sunt neîntemeiate.
Analizând motivul invocat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, că administratorul debitoarei nu a ținut evidența contabilă, potrivit legii, și nu a făcut dovada că ar fi ținut o asemenea evidență contabilă, instanța de fond a constatat că prin raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la insolvența debitoarei se arată că din investigațiile efectuate și din documentele avute la dispoziție nu s a constatat săvârșirea unor fapte de natura celor prevăzute de art. 137 alin. (1) lit. a) – g) din Legea nr. 64/1995, republicată.
Față de acestea, ținând cont de faptul că creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin doar invocă ca temei juridic al răspunderii prevederile art. 137 lit. d) din Legea nr. 64/1995, fără a indica probele din care rezultă săvârșirea acestei fapte, instanța a dispus respingerea cererii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale față de administratorul persoană fizică, reținând că acesta nu se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, creditoarea formulând această afirmație fără a arăta modul în care s a realizat fapta respectivă și fără să anexeze sau să indice probe existente deja la dosarul procedurii.
Pe de altă parte, s-a reținut că prin cererea formulată de creditoarea societate comercială, aceasta a solicitat atragerea răspunderii materiale a administratorului societății debitoare pentru intenția vădită a acestuia de a lăsa societatea în stare de insolvență și pentru reaua credință privind neplata creanțelor comerciale. Or, simpla constatare a existenței vreuneia din faptele enumerate nu este suficient pentru antrenarea răspunderii, ci este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență a debitoarei.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea, societate comercială criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1601/R din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de creditoarea societate comercială.
Curtea a constatat că judecătorul sindic a reținut corect starea de fapt în raport de probațiunea administrată în cauză și a pronunțat o hotărâre legală și temeinică ca urmare a aprecierii corespunzătoare a probelor, a interpretării judicioase a actelor juridice deduse judecății și a aplicării corecte a dispozițiilor legale în materie.
Cât privește susținerile creditoarei din motivele de recurs referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 236 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privitoare la transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, fără lichidare, acestea nu pot fi primite în condițiile în care vizează procedura lichidării voluntare prevăzute de acest act normativ, iar nu procedura specială a reorganizării judiciare și a falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995, concluzie ce se impune fără echivoc printr-o interpretare sistematică și teleologică a normei în discuție.
Pe de altă parte, pretinsa lipsă de previziune a administratorului societății debitoare, invocată de creditoare în motivele de recurs, nu poate fi asimilată cu faptele enumerate de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, întrucât în timp ce lipsa de previziune ce se impută de către recurentă presupune o apreciere incorectă a realității, o insuficientă analiză a pieții și a altor elemente economice, chiar din culpa membrilor organelor de conducere, pentru antrenarea răspunderii administratorului întemeiată pe dispozițiile art. 137 din lege, ca specie a răspunderii delictuale, trebuie să fie întrunite cumulativ toate condițiile acestei răspunderi cum, de altfel, corect a apreciat și lichidatorul judiciar în fața primei instanțe, dar și în fața instanței de recurs, prin întâmpinare, inclusiv cea referitoare la existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, cerință care nu s-a dovedit a fi întrunite în speță.
