Caracterul cert al creanţei poate rezulta din facturile acceptate la plată de către debitor, dar procesul-verbal de predare-primire prin care se confirmă cantitatea de produse şi preţul acestora, nu poate da caracter cert creanţei creditorului, dacă nu corespunde cantităţilor din facturi, pentru a fi determinat cu certitudine cuantumul creanţei.
Prin sentinţa nr. 4455/2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia comercială s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de creditoarea S.C. “M.G.T.C.” – S.R.L. prin care s-a solicitat declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva debitoarei S.C. “T.A.” – S.R.L..
Prima instanţă a constatat că nu au fost îndeplinite, de către creditoare, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 64/1995.
Astfel, creditoarea nu a probat caracterul cert al creanţei, condiţie nerelevată de actele ataşate în susţinerea cererii, contractul de vânzare-cumpărare neavând determinat preţul produselor, iar facturile emise pentru încasarea acestuia, nefiind semnate şi ştampilate de pârâtă.
împotriva sentinţei au promovat recurs ambele părţi, cu menţiunea că debitoarea nu a înţeles să-şi detalieze considerentele de fapt şi de drept care au îndreptăţit-o să uzeze de această cale de atac.
Creditoarea a arătat că soluţia primei instanţe este eronată, deoarece caracterul cert al creanţei rezultă din cuprinsul procesului-verbal de predare-primire încheiat la 12 august 1996, prin care se confirmă, de către debitoare, cantitatea de produse primite şi preţul acestora, coroborate cu dispoziţiile contractului încheiat de părţi.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, fără a se cere un titlu executoriu, este obligatoriu ca probele dosarului să releve caracterul cert al creanţei, respectiv existenţa ei neîndoielnică şi a cuantumului cert.
Recurenta nu a dovedit că este creditoarea intimatei, în condiţiile art. 46 C. corn., facturile anexate în susţinerea acţiunii nefiind acceptate la plată, practica judecătorească stabilind că este dovedită creanţa, prin semnarea şi ştampilarea acestor documente, de către debitor.
Curtea de Apel a constatat că probarea caracterului cert al debitului, prin menţiunile inserate în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a
produselor, coroborate cu menţiunile contractului încheiat de părţile în litigiu, este neîntemeiată, deoarece, nu este necesar a fi precis determinat cuantumul total al creanţei, iar procesul-verbal, invocat în recurs, stabileşte o cantitate de produse mai mare decât cea stabilită prin facturile anexate o dată cu cererea de chemare în judecată, documente întocmite de către debitoare.
Deoarece cantitatea de produse, stabilită prin procesul-verbal de predare-primire, nu corespunde cu cantitatea de produse facturate, nu se poate stabili caracterul cert al creanţei, şi, în consecinţă, Curtea de Apel a respins recursul, ca nefondat. (Judecator Marioara Arhip)
(Secţia comercială, decizia nr. 756/2000)
