Instanţa de judecată nu trebuie să cerceteze dacă sunt sau nu întemeiate în drept sau în fapt excepţiile ridicate de debitor, deoarece nu este chemată să verifice dacă din punct de vedere obiectiv, debitorul are dreptate, ci numai să verifice chestiunea din punct de vedere subiectiv, adică dacă excepţiile ridicate sunt serioase şi, mai ales, dacă debitorul, în buna sa credinţă, ie consideră întemeiate.
Prin petitia înregistrată la Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 8.990/1999, S.C. “B.” – S.A. a contestat cererea creditoarei S.C. “S.l.” – S.A. privind declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Prin sentinţa civilă nr. 1.243/28.02.2000, Tribunalul Bucureşti – secţia comercială, în baza art. 31 pct. 6 din Legea nr. 64/1995, a admis contestaţia debitoarei S.C. “B.” – S.A., a stabilit că debitoarea nu este în încetare de plăţi şi, în consecinţă, a respins cererea creditoarei, dispunând afişarea hotărârii adoptate.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că refuzul debitoarei de a plăti datoria, ce a stat la baza promovării acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 64/1995, de către creditoare, are la bază excepţii invocate de către debitoare cu bună-credinţă, în condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 2 din lege.
S-a concluzionat că excepţiile opuse de debitoare nu constituie o dovadă a încetării plăţilor.
Astfel, creditoarea subantreprenor a încercat să obţină plata unor lucrări de construcţii direct de la beneficiarii obiectivului, în alte condiţii decât cele rezultate din contractul de subantrepriză încheiat cu antreprenorul general S.C. “C.E.” – S.A..
Apoi, debitoarea contestă valoarea creanţei, ea nefiind cea indicată în cererea introductivă, iar ultimele excepţii invocate de aceasta au privit plata dobânzii aferente creditului angajat de creditoare şi faptul că finanţarea lucrării aparţinea, ca obligaţie, societăţii S.C. T.” – S.A., care a fost stopată de instituţia bancară, datoria fiind preluată de A.V.A.B..
împotriva sentinţei a declarat recurs recurenta creditoare S.C. “S.l.” – S.A., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei recurate.
în esenţă, motivele de recurs se referă la neanalizarea de către instanţă a temeiniciei excepţiilor invocate de debitoare şi nepronunţarea asupra măsurilor asigurătorii.
Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul, ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivarea în fapt şi în drept a recursului, Curtea a constatat ca netemeinice criticile formulate.
S-a reţinut că instanţa fondului, în mod corect a apreciat excepţiile ce au îndreptăţit refuzul plăţii creanţei, ca fiind întemeiate, fiind socotite de debitoare cu bună-credinţă, în acest sens avându-se în vedere, în principal, excepţia care a învederat că finanţatorul obiectivului de investiţii – cel ce s-a obligat să suporte costurile – nu este debitoarea, ci S.C. “T.” – S.A., în raport de care se poate analiza şi realitatea cuantumului datoriei.
Aşadar, prima instanţă nu avea rolul de a analiza toate excepţiile, ci doar de a aprecia în raportul juridic individual dintre creditor şi debitor dacă acesta din urmă are motive întemeiate pentru a refuza plata în temeiul art. 29 alin. 2 din Legea nr. 64/1995.
Corect, prin sentinţa civilă atacată a fost respinsă cererea întemeiată pe Legea nr. 64/1995, în întregul său, măsurile asigurătorii solicitate prin acţiune de către creditoare având caracter accesoriu faţă de capătul principal de cerere, situaţie în care s-a aplicat principiul “accesorium sequitur principale”.
în consecinţă, s-a apreciat că, în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 304 pct. 6, 7, 9,10 C. pr. civ., pentru a se putea casa motivarea atacată, în aceste condiţii, recursul s-a respins, ca nefondat. (A.T.B.)
(Secţia comercială, decizia nr. 495/2000)
