Termenul “anulare” din cuprinsul art. 44 şi 45 din Legea nr. 64/ 1995 vizează atât nulitatea relativă, cât şi nulitatea absolută.
Având în vedere obiectul contractului: “cumpărarea tuturor activelor băncii şi asumarea anumitor pasive”, este evident că, în situaţia în care banca se afla în faliment, contractul încheiat lezează pe creditorii înscrişi la masa credală, care nu ar mai fi putut să-şi recupereze creanţele.
Prin cererea înregistrată la 21.06.2000, pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia comercială S.C. “B.A.” – S.A., administrator al B.R.C.R.C.B. a solicitat, în contradictoriu cu firma A.N.G., anularea contractului încheiat de C.B. cu A.N.G. la 19.07.1997, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. 1 lit. c din Legea nr. 64/1995.
La termenul din 14.09.2000, B.C.A. S.A. şi-a modificat obiectul cererii, în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului menţionat, cu motivarea depusă la 17.07.2000, sub denumirea de “Precizări”.
în aceste “Precizări” reclamanta a arătat că la 19.05.1997, s-a încheiat între A.N.G. şi B.R.C.R.C.B. un contract, prin care, în conformitate cu art. 2, A.N.G. cumpără toate activele băncii şi îşi asumă plata unor pasive, intenţia pârâţilor fiind de a frauda creditorii.
Prin sentinţa nr. 7211/2000, Tribunalul Bucureşti – secţia comercială a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat la 19.05.1997.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că acest contract a fost semnat de Preşedintele C.B., care, la data semnării, era decăzut din calitatea de Administrator al Băncii, conform Hotărârii nr. 4/18.04.1997 a B.N.R. Se mai reţine că nulitatea contractului este impusă şi de faptul că acest contract a fost semnat numai de o persoană care, potrivit, legii, nu avea dreptul să semneze, iar potrivit Legii nr. 33/1991, art. 4 alin. 2, societatea bancară trebuia să fie angajată prin semnătura a cel puţin doi conducători, având funcţiile stabilite prin statutele proprii. Un alt element al nulităţii este preţul contractului, nedeterminat, şi având în vedere că pasivul societăţii depăşea cu mult activul.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.N.G., solicitând casarea hotărârii atacate şi pe fond, respingerea cererii.
în susţinerea recursului, a invocat următoarele critici:
1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată, în sensul că judecătorul sindic nu era competent să soluţioneze cererea, care trebuia judecată potrivit dreptului comun. Aceasta, deoarece textul art. 44 raportat la art. 45 din Legea nr. 64/ 1995 se referă la “anularea actelor frauduloase”, ceea ce, potrivit unei interpretări literare, presupune o nulitate relativă şi nu absolută.
Se mai invocă şi necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, deoarece, potrivit clauzei compromisorii înscrise în contractul părţilor, la art. 11, orice litigiu, cu excepţia competenţei exclusive prevăzute de Legea nr. 64/ 1995 este de competenţa arbitrajului, conform clauzei compromisorii.
2. Instanţa de fond a respins, greşit, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii.
3. Hotărârea s-a pronunţat împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, întrucât la 23.11.1997, s-a produs o cesiune a drepturilor si a obligaţiilor către B.A.C.G. S.R.L., cesiune ce a fost notificată Băncii la 8.01.1998.
4. Instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii de reprezentant a d-lui N.B., care a semnat acţiunea, cât si celelalte acte procedurale în numele S.C. B.C.A S.A..
5. Constatând nulitatea absolută a contractului, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea autorităţii de lucru judecat. Prin hotărârea arbitrală străină din 17.12.1998, contractul a cărei nulitate absolută a constatat-o instanţa, a fost validat implicit, prin faptul că banca a fost obligată să plătească penalităţi în valoare la 150 milioane lei/zi de întârziere, până la executarea obligaţiilor asumate prin contract. Mai mult, validitatea contractului a fost reţinută, cu autoritate de lucru judecat, şi prin sentinţa nr. 1005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia comercială în dosarul nr. 724/1998, rămasă definitivă, prin respingerea apelului, prin decizia nr. 2311 A/1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Pe aspectul soluţionării pe fond a cauzei, hotărârea este criticată pentru următoarele motive:
a) contractul s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din Legea 33/1991, în sensul că societatea bancară a fost angajată prin semnăturile a trei persoane, aşa cum rezultă de pe ultima filă a contractului, iar adunarea generală extraordinară a acţionarilor C.B. din 31.05.1997, l-a aprobat în unanimitate.
b) Preşedintele C.B., E.C., la data semnării contractului, nu era decăzut din drepturi, deoarece Hotărârea B.N.R. din 18.04.1997 a fost atacată în instanţă, iar executarea ei, suspendată.
c) Susţinerea că nu există identitate între A.N.G. şi A.N.R.A.I. este nefondată, întrucât, potrivit structurii corporaţiei A.N.G. şi a actelor sale interne, A.N.R.A.I. este abilitată să angajeze valabil corporaţia.
d) în ceea ce priveşte preţul, acesta era determinabil, urmând a fi stabilit în urma evaluării de către firma D. & T., conform art. 1304 C. civ.
e) Cât priveşte caracterul fraudulos al contractului, recurenta arată că acest act nu este păgubitor pentru creditori, atâta timp cât A.N.G. s-a obligat să plătească pasivul Băncii şi să remită acesteia, cu titlu de preţ, diferenţa dintre activ şi pasiv; se mai reţine că nu încheierea contractului a prejudiciat creditorii, ci neexecutarea sa, din culpa debitorului.
în drept, recurenta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 1,3,7, 9,10,11 coroborat cu dispoziţiile art. 304 C. pr. civ., raportate la Legea nr. 64/ 1995.
La 19.02.2001, recurenta depune o dezvoltare a motivelor de recurs, arătând următoarele:
1. Instanţa, în mod eronat, a reţinut că obiectul contractului îl reprezintă toate activele şi numai o parte din pasive, fiind în contradicţie cu termenii convenţiei, recurenta vizând preluarea activelor performante sau neperformante şi încasarea ulterioară a sumelor de la debitori.
2. Cu referire ia preţul contractului, se arată că acesta există şi reprezintă valoarea pasivelor, cu diferenţa că acestea nu se plăteau vânzătorului, ci propriilor debitori.
3. Instanţa, în mod greşit, a arătat că la punctul 5 al Hotărârii A.G.E.A. din 31.05.1997, s-a aprobat încheierea unui contract cu o altă persoană şi nu cu A.N.G., pe ultima filă a contractului, la părţile semnatare sunt trecute C.B. şi A.N.G. cu specificaţia a/K/ a by A.N.R.A.I. Acest lucru înseamnă că recurenta este cunoscută şi sub numele de A.N.R.A.I. Această menţiune a fost determinată de schimbarea denumirii firmei, aşa cum rezultă din documentele emise de Oficiul Secretariatului de Stat-Delaware.
în susţinerea recursului, au fost depuse acte.
Intimata, legal citată, a solicitat respingerea recursului, depunând concluzii scrise, arătând şi oral, în esenţă că, în toate cazurile, fiind vorba de nulitatea absolută a unui titlu de creanţă, înscris la masa credală în cadrul unei proceduri de faliment, competenţa exciusivă de a se pronunţa asupra nulităţii absolute a titlului revine judecătorului sindic, şi nu instanţei de drept comun. în aceste condiţii, excepţia tardivităţii cererii a fost corect respinsă, întrucât nulitatea absolută poate fi invocată oricând.
Se mai arată că nu are nici o relevanţă faptul că, ulterior încheierii contractului, nul absolut, părţile ar fi transmis unor succesori drepturile izvorâte din contract.
Cu privire la lipsa calităţii de reprezentant a d-lui B.N., acesta este înscris în tabloul Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare, ca şi S.C. “B.D.O. C.A.” – S.A., dar hotărârea arbitrată invocată nu a fost recunoscută în România, neexistând autoritate de lucru judecat.
Cât priveşte criticile pe fond, s-a reţinut, corect, că acest contract nu a fost semnat în mod valabil, că preţul contractului lipseşte şi are un caracter fraudulos.
Asupra recursului declarat:
Cu privire la primul motiv de recurs:
Intimata şi-a întemeiat cererea introductivă pe dispoziţiile art. 45 alin. 1 lit. c din Legea nr. 64/1995, care prevăd că “Administratorul/lichidatorul poate introduce la Tribunal acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestări executate, realizate de debitor prin actele încheiate, în cei trei ani anteriori procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile”.
în art. 44 din aceeaşi lege se dispune că administratorul/lichidatorul poate introduce la tribunal acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor.
Aşa fiind, chiar dacă textul legii foloseşte termenul de “anulare”, nu înseamnă că trebuie interpretat strict “literar”, în sensul că s-ar referi numai la acţiuni pentru constatarea nulităţii relative a actelor frauduloase. Această interpretare
ar lipsi de eficienţă juridică însăşi legea, întrucât scopul ei este cel înscris în art. 2 al Legii nr. 64/1995: “instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului, în încetare de plăţi”, iar legea trebuie interpretată în scopul aplicării ei şi nu al neaplicării. Această interpretare logică a legii civile se coroborează şi cu interpretarea teleologică, care vizează finalitatea actului normativ.
De altfel, simpla enunţare a termenului de “anulare” nu conduce automat la concluzia că, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, administratorul poate introduce numai acţiuni în constatarea nulităţii relative, întrucât competenţa aparţine tot unei instanţe, tribunalul, exercitată, printr-un judecător sindic, fiind vorba de o procedură specială şi nu de o instanţă specială.
Mai mult, nulitatea înseamnă ineficacitatea unui act juridic, adică nevalabilitatea sa, indiferent că, din punct de vedere al clasificării, aceasta este absolută sau relativă. Raţiunea sancţiunii este aceeaşi, lipsirea de efecte a actului şi nu vedem de ce în cazul nulităţii absolute ar fi competentă instanţa de drept comun, iar în cazul nulităţii relative, judecătorul sindic, în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 64/1995.
Folosirea termenului de “anulare” nu conduce automat la teoria recurentei, ci este, mai degrabă, un limbaj tehnic întrebuinţat de legiuitor, iar doctrina juridică a recunoscut că termenul de “anulare” se foloseşte şi în cazul acţiunilor pentru constatarea nulităţii absolute, iar, în practică, oricum, efectele sunt aceleaşi, fie că este vorba de o nulitate absolută sau relativă.
Aşa fiind, critica vizând nelegala constituire şi compunere a completului de judecată va fi înlăturată în conformitate cu dispoziţiile sus-amintite si ale Legii nr. 92/1992.
Cu privire la necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, conform clauzei compromisorii incluse în contract şi această susţinere va fi respinsă, deoarece pârâtul era dator să o invoce la judecata în fond a cererii şi nu prin concluzii scrise, depuse după închiderea dezbaterilor.
Referitor la al doilea motiv de recurs, greşita respingere a excepţiei de tardivitate a cererii, Curtea va constata şi această critică nefondată, întrucât, invocându-se nulitatea absolută a contractului, prin lipsa unui element esenţial, preţul, şi prin încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. 2 Legea nr. 33/1991 şi ale art. 143 Legea nr. 31/1990, o asemenea acţiune este imprescriptibilă, conform art. 2 Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la al treilea motiv de recurs, lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei, nici acesta nu poate fi reţinut, constatarea nulităţii absolute operând erga omnes şi, de altfel, nu există dovezi, în sensul dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că actele oficiale întocmite de o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi sigiliului.
Referitor la cel de al patrulea motiv de recurs, lipsa calităţii de reprezentant a lichidatorului, Curtea reţine că d-ul B.N. a semnat în mod valabil cererea depusă de B.D.O.C.A. S.Â., numită în calitate de administrator al debitoarei C.B., conform încheierii judecătorului sindic din 1.06.2000, rămasă definitivă. Mai mult, atât persoana fizică, cât şi cea juridică sunt înscrise în Tabloul Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare.
Referitor la motivul al cincilea, Curtea reţine că în mod greşit, recurenta invocă autoritatea de lucru judecat, întrucât hotărârea arbitrată invocată nu a fost recunoscută în România, fiind respinsă acţiunea în exequatur a recurentei prin sentinţa civilă nr. 358/1999 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Oricum, pentru a opera dispoziţiile art. 1201 C. civ., trebuie întrunite trei condiţii: identitatea de obiect, părţi şi cauză, neîndeplinite în speţele evocate.
Nici cu referire la sentinţa civilă nr. 1005 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 724/1998, nu există autoritate de lucru judecat, întrucât obiectul acţiunii de faţă este nulitatea contractului încheiat între părţi.
în ceea ce priveşte criticile pe fondul cauzei, Curtea le va înlătura, pentru următoarele motive:
Contractul încheiat a fost semnat într-adevăr de trei persoane, Preşedintele – E.C., şi de alte două persoane, ale căror semnături sunt indescifrabile şi nu se pot identifica persoanele şi, respectiv, calitatea lor, pentru a verifica îndeplinirea sau nu a dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 33/1991.
Referitor la faptul că adunarea generală extraordinară a acţionarilor Băncii din 31.05.1997, ar fi aprobat contractul încheiat, Curtea reţine că, în extrasul de pe această hotărâre, figurează ca parte o altă societate – A.N.R.A.I., iar susţinerea potrivit căreia A.N.G. şi-ar fi schimbat denumirea nu poate fi reţinută, câtă vreme actele depuse de recurentă nu au parcurs procedura prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992, în sensul că actele oficiale întocmite de o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor româneşti numai dacă au fost supralegalizate de organele arătate şi, prin urmare, nu sunt recunoscute în România, neavând nici o forţă probantă.
Cu privire la această hotărâre, Curtea reţine că, din analiza contractului, s- au încălcat dispoziţiile imperative ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, în sensul că “administratorii vor putea să încheie acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extrordinare a acţionarilor”, or încheierea contractului la 19.05.1997 a avut loc fără această aprobare expresă.
Chiar dacă Preşedintele C.B., E.C., la data semnării contractului, nu era decăzut din drepturi, deoarece Hotărârea B.N.R. din 18.04.1997, fusese atacată în instanţă, iar executarea sa, suspendată, aceasta nu înseamnă că actul juridic a fost valabil încheiat, pentru considerentele deja arătate şi cele ce vor urma.
Cu privire la identitatea dintre A.N.G. şi A.N.R.A.U. se vor avea în vedere argumentele prezentate anterior, vizând nerespectarea dispoziţiilor obligatorii ale art. 162 din Legea nr. 105/1992.
în ceea ce priveşte elementul esenţial al contractului de vânzare-cumpărare, şi anume preţul, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu este determinat şi nici determinabil, clauzele contractuale fiind extrem de confuze.
Pentru a fi valabil, preţul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil, să fie sincer şi serios, adică să fie un preţ real pe care părţile să-
I fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi plătit în realitate şi să nu fie derizoriu. Neîndeplinirea acestor condiţii conduce la nevalabilitatea contractului, fiind nul absolut, întrucât îi lipseşte un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă (art. 1295 C. civ.).
Având în vedere că banca se afla în procedura de faliment şi, deci, pasivele întreceau cu mult valoarea activelor, ca şi din analiza art. 2 pct. 2.2 lit. a, care se referă la preţul contractului, Curtea apreciază nu numai că nu este determinabil, dar este fictiv şi derizoriu.
Astfel, preţul contractului, conform convenţiei părţilor este stabilit în următorii termeni: “Preţul de cumpărare va fi remis entităţii cumpărătoare desemnată de A.N.G. într-o sumă egală cu diferenţa dintre valoarea totală a tuturor activelor incluse în registrele şi documentele cumpărătorului şi valoarea totală a pasivelor incluse în registrele şi documentele cumpărătorului cu condiţia ca, oricum, în nici un caz, această sumă cerută pentru ca valoare netă oferită de entitatea cumpărătoare să fie egală cu şapte procente şi jumătate din active. Valoarea totală a activelor, pasivelor şi valoarea netă oferită de entitatea cumpărătoare va fi determinată folosind metoda contabilităţii începând cu 24 ore după data limită”.
Astfel, în condiţiile în care preţul reprezintă diferenţa dintre active şi pasive şi cum acestea din urmă depăşesc cu mult activele, rezultă că nu ar fi fost nici o sumă de plătit sau aceasta ar fi fost neserioasă, derizorie.
Având în vedere obiectul contractului: “cumpărarea de către recurentă a tuturor activelor C.B. şi asumarea anumitor pasive”, este evident că, în situaţia în care banca se afla în faliment, contractul încheiat lezează pe creditorii înscrişi la masa credală, care nu ar mai fi putut să-şi recupereze creanţele.
Curtea mai reţine că încheierea unei asemenea convenţii a fost întemeiată şi pe o cauză ilicită, sancţionată cu nulitatea absolută, în conformitate cu art. 966 şi art. 968 C. civ.. Cauza actului juridic este obiectul urmărit la încheierea contractului şi din analiza clauzelor contractuale, se desprinde ideea că scopul a fost tocmai sustragerea bunurilor debitoarei de la urmărirea instituită prin declanşarea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 şi fraudarea creditorilor care, în mod evident, nu şi-ar mai putea recupera creanţele.
Astfel, conform art. 966 C. civ.: “obligaţia nelicită nu poate avea nici un efect”, iar art. 968 C. civ. dispune: “Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când e contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Prin urmare, Curtea apreciază că actul juridic încheiat s-a bazat şi pe o cauză ilicită şi imorală, sancţionată cu nulitatea absolută.
Cât priveşte dezvoltarea motivelor de recurs, Curtea le va înlătura, după cum urmează:
Analizând clauzele contractuale, Curtea reţine că în mod corect instanţa a interpretat obiectul contractului, susţinerile recurentei că a vizat preluarea activelor performante sau neperformante şi încasarea ulterior a sumelor de la debitori fiind simple afirmaţii, speculaţii cu privire la interpretarea clauzelor contractuale.
Şi completarea în raport de preţul contractului, va fi înlăturată, pentru argumentele prezentate, pe larg, în analiza acestui motiv de recurs, din care a rezultat că acesta nu este determinat şi nici determinabil, real şi serios.
în consecinţă, pentru toate argumentele prezentate, Curtea va înlătura criticile formulate, şi constatând recursul nefondat, îl va respinge conform art. 312 C. pr. civ., nefiind aplicabile dispoziţiile art. 304 C. pr. civ. şi 3041 C. pr. civ. (Judecator Decebal Taragan)
(Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 209/2001)
