Materie : RECURS COMERCIAL. REORGANIZARE JUDICIARĂ ŞI FALIMENT. OPOZIŢIA CREDITORULUI FORMULATĂ ÎMPOTRIVA CERERII DEBITOAREI DE DESCHIDERE A PROCEDURII INSOLVENŢEI. COMPETENŢA TERITORIALĂ EXCLUSIVĂ ÎN FAVOAREA TRIBUNALULUI ÎN A CĂRUI RAZĂ TERITORIALĂ ÎŞI ARE SEDIUL DEBITORUL.
– art.6 alin.1 şi 3 din Legea nr.85/2006;
Decizia nr.518/C/29.09.2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit prevederilor art.6 lin.3 din Legea nr.85/2006, tribunalul, sau după caz, tribunalul comercial în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.
În speţă, împrejurarea că la data depunerii cererii de deschidere a procedurii – 04.02.2011, sediul societăţii debitoare se afla în municipiul Turda, jud.Cluj, atrage competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Comercial Cluj. Mutarea ulterioară a sediului nu influenţează competenţa teritorială odată ce aceasta a fost stabilită, astfel cum prevede în mod expres art.6 lin.3 din lege.
Prin sentinţa nr.1175 din 10.05.2011 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de debitorul S.C. M. C. G. S.R.L. şi administratorul judiciar P. L.G. S.P.R.L. A respins ca nefondată opoziţia formulată de creditorul S.C. U. H.S.A. în contradictoriu cu debitorul şi administratorul judiciar P. L. G. S.P.R.L.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :
Prin încheierea nr. 360/F/2011 a fost deschisă procedura generală de faţă de debitorul S.C. M. C. G. S.R.L., fiind desemnat în calitate de administrator judiciar P. L. G. S.P.R.L. Reprezentând o cale specială de retractare pusă la dispoziţia creditorilor debitorului faţă de care a fost deschisă procedura insolvenţei, opoziţia reglementată de art. 32 din are ca şi fundament două ipoteze : inexistenţa insolvenţei sau abuzul de drept al debitorului care a cerut aplicarea procedurii anterior ca insolvenţa să se producă sau ca ea să devină iminentă. Admiterea ei presupune, aşadar, probarea de către creditorul oponent a faptului că debitorul deţine lichidităţi suficiente pentru plata datoriilor scadente, simpla afirmaţie în acest sens nefiind suficientă întrucât s-ar aduce atingere prevederilor art. 1169 C.civ. În plus, fiind vorba despre o cale de atac exercitată de către creditor, contestatorul trebuie să facă dovada acestei calităţi.
Aşa fiind, judecătorul sindic a reţinut că a fost depusă de către S.C. U. H. S.A. o declaraţie de creanţă în acest dosar, însă administratorul judiciar nu a procedat la înscrierea acestuia în tabelul preliminar de creanţe. Stabilirea împrejurării dacă poate sau nu să fie reţinută calitatea procesuală activă a acestuia în raport de etapa în care se află procedura insolvenţei faţă de debitor impune luarea în considerare a dispoziţiilor art 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2006. Potrivit acestora prin creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei se înţelege acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau parţial, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv al creanţelor contra debitorului.
Textul legal face trimitere în mod expres la întocmirea tabelului definitiv de creanţe, act procedural care nu poate fi confundat cu tabelul preliminar depus de către administratorul judiciar. Fiind vorba de două acte diferite, ele nu pot fi confundate, legiuitorul având în vedere prin dispoziţia legală amintită stabilirea cu exactitate a masei pasive în cadrul procedurii. De altfel, în măsura în care s-ar accepta ideea avansată de administratorul judiciar prin referire la acest text legal, s-ar ajunge la ipoteza absurdă ca până la acel moment creditorii să nu poată exercita nici un drept, deşi scopul procedurii insolvenţei îl reprezintă tocmai acoperirea creanţelor lor.
Concluzia e întărită şi de faptul că potrivit art. 62 alin. 1 lit. e ) din Legea nr. 85/2006 administratorul judiciar are obligaţia de a convoca în termen de 5 zile de la întocmirea tabelului preliminar de creanţe adunarea generală a creditorilor. Chiar dacă aceasta este anterioară datei întocmirii tabelului definitiv de creanţe, nu se poate nega că în cadrul ei legiuitorul a conferit o serie de drepturi creditorilor care pot influenţa desfăşurarea ulterioară a procedurii. Tocmai de aceea, apărarea formulată sub acest aspect de către administratorul judiciar nu poate fi primită.
Referitor la plata creanţei deţinute de către creditorul contestator judecătorul sindic a reţinut că a fost depusă o recipisă în copie de către debitor în care se indică aparent suma pretinsă. Stabilirea împrejurării dacă debitul a fost sau nu stins presupune examinarea tuturor condiţiilor prescrise de lege pentru validarea unei plăţi prin prisma apărărilor formulate de către creditor. O atare analiză nu poate fi efectuată în cadrul prescris de art. 32 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 întrucât s-ar ajunge la suprapunerea opoziţiei cu calea de atac a contestaţiei reglementate de art. 73. Ca atare, ţinând seama că a fost formulată contestaţie la tabelul preliminar de către creditorul S.C. U. H. S.A., considerând că acesta justifică la momentul actual calitatea procesuală activă, astfel încât a respins ca nefondată excepţia invocată de debitor şi administratorul judiciar.
Cât priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalul Bihor, judecătorul sindic a reţinut că potrivit art. 16 C.pr.civ. în materia insolvenţei normele de competenţă teritorială au un caracter absolut, nefiind posibilă în principiu derogarea de la ea. Reţinerea excepţiei de necompetenţă invocate de către creditor impune raportarea la dispoziţiile art. 159 1 alin. 2 C.pr.civ. care stabileşte că ea poate fi ridicată de părţi sau de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Textul legal trimite, aşadar, la o procedură contradictorie opusă procedurii necontencioase a soluţionării cererii formulate de către debitor potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Reţinerea sau nu a competenţei teritoriale presupune raportarea la toate împrejurările de fapt existente la acel moment.
Astfel, la acest moment este în afara oricărui dubiu că debitorul îşi are sediul declarat la Oficiul Registrului Comerţului în mun. Aleşd str. T. Vladimirescu nr. 62, jud. Bihor. Modificarea a fost operată după data depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei de către debitor. Situaţia aceasta a fost cunoscută însă la momentul admiterii excepţiei de necompetenţă teritorială de către Tribunalul Comercial Cluj în data de 11.04.2011.
Chiar dacă hotărârea de declinare a competenţei în favoarea acestei instanţe nu are autoritate de lucru judecat în sensul învestirii sale, esenţial rămâne faptul că art. 6 din Legea nr. 85/2006 nu stabileşte în mod exact momentul în raport de care se examinează competenţa teritorială : depunerea cererii, pronunţarea încheierii de către judecătorul sindic sau un moment ulterior. Singura trimitere este făcută la sediul debitorului aşa cum figurează el în registrul comerţului.
Din această perspectivă s-a precizat că atâta timp cât până la acest moment nu a fost posibilă examinarea competenţei teritoriale prin raportare la elementele înscrise în Registrul Comerţului, nu se poate susţine că hotărârea a fost dată de o instanţă necompetentă teritorial. Modificarea existentă în prezent conduce la concluzia că revine în competenţa Tribunalului Bihor desfăşurarea procedurii de insolvenţă faţă de debitorul S.C. M. C. G. S.R.L., astfel încât sub acest aspect opoziţia nu este fondată.
Referitor la inexistenţa stării de insolvenţă a reţinut că nu s-a probat de către creditor că debitorul ar deţine sume de bani suficiente pentru acoperirea creanţelor înscrise în tabelul preliminar de creanţe. Declaraţiile de creanţă depuse după pronunţarea încheierii a cărei revocare se solicită conduc la concluzia că situaţia financiară a debitorului este dificilă, Legea nr. 85/2006 având în vedere o stare actuală a patrimoniului debitorului.
Mai mult, absenţa unora dintre documentele la care face trimitere art. 28 este sancţionată în mod expres de alineatul 2 al aceluiaşi articol. Din moment ce legiuitorul a înţeles să instituie o sancţiune specifică, nu se poate proceda la aplicarea alteia întrucât textul legal ar fi completat într-un sens nepermis.
Faţă de toate acestea, a considerat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 85/2006, astfel încât a respins cererea ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta contestatoare SC U. H. SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii nr. 1175/10.05.2011 si admiterea opoziţiei formulată împotriva încheierii nr. 360/F/2011.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că invocă ca argument constatarea de către instanţă a motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 faţă de încheierea recurată, şi anume : hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, deşi instanţa a analizat dispoziţiile art. 6, aceasta a făcut-o doar parţial şi nu a făcut aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 6 alin.3 din Legea nr. 85/2006, care stabilesc în mod expres şi exact momentul în raport de care se examinează competenta teritorială : data sesizării instanţei cu cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, indiferent de schimbările ulterioare ale sediul debitorului.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra înscrisurilor emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului depuse în probaţiune care dovedeau, faptul că atât la data sesizării instanţei cu cererea de deschidere a insolvenţei cât şi la data deschiderii procedurii prin Încheierea nr. 360/F/2011 sediul debitorului figura in Turda, jud. Cluj, deci pe raza de competenta a Tribunalului Comercial Cluj, or instanţa a reţinut doar că „până la acest moment nu a fost posibilă examinarea competenţei teritoriale prin raportare la elementele înscrise in Registrul Comerţului”.
A arătat că un alt motiv priveşte reţinerea eronata a instanţei privind „inexistenta stării de insolvenţă ce nu a fost probată de către creditor, respectiv faptul că „debitorul ar deţine sume de bani suficiente pentru acoperirea creanţelor înscrise în tabelul preliminar de creanţe”, analizând acest aspect din perspectiva declaraţiilor de creanţa depuse.
Arată că SC U. H. SA a depus, in termen procedural, cerere de admitere a creanţei, însă administratorul judiciar desemnat în cauza nu a procedat la înscrierea societăţii in tabelul preliminar de creanţe, drept pentru care a depus contestaţie. In raport de etapa actuală în care se află procedura insolvenţei faţă de debitor şi potrivit dispoziţiilor art.3 pct.8 din Legea nr.85/2006, prin creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei se înţelege acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau parţial, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv al creanţelor contra debitorului. Textul legal invocat face trimitere in mod expres la întocmirea tabelului definitiv de creanţe, act procedural care nu poate fi confundat cu tabelul preliminar depus de către administratorul judiciar, iar admiterea excepţiei invocate, atât de către administratorul judiciar cât şi de către debitoare, ar duce la ipoteza că până la acel moment, creditorii să nu poată exercita nici un drept, deşi scopul procedurii insolvenţei îl reprezintă tocmai acoperirea creanţelor lor.
Referitor la o eventuala plata creanţei deţinute de societate in baza unei copii de pe o recipisa, solicită să se constate ca nu sunt respectate dispoziţiile art.586-590 C.pr.civ. şi nu se poate vorbi de o plată efectuată in mod valabil, iar stabilirea împrejurării dacă debitul a fost sau nu stins presupune examinarea tuturor condiţiile prescrise de lege pentru validitatea unei plaţi, acest aspect urmând a fi soluţionat in cadrul soluţionării de către judecătorul sindic a contestaţiei formulate de societate la tabelul preliminar al creanţelor.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanţa a respins in mod temeinic excepţia lipsei de calităţii procesuale active invocate de către debitor şi administratorul judiciar, dar a respins ca nefondată opoziţia formulată „omiţând” să analizeze opoziţia şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin.3 din Legea nr. 85/200, susţinând în mod nefondat faptul că legiuitorul nu stabileşte momentul în raport de care se examinează competenţa teritorială, reţinând în mod lipsit de temei juridic faptul că în prezent sediul fiind modificat în raza de competenţă a Tribunalului Bihor, acesta din urma ar fi competent.
Faţă de temeiul de recurs invocat – art. 304 pct 9 : Hotărârea pronunţată este lipsita de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii, a solicitat să se constate nulitatea absolută a încheierii nr.360/F/2011, motivată de faptul că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică, respectiv cu încălcarea competenţei teritoriale exclusive stabilită prin dispoziţiile art. 6 alin.l, alin.l1 şi alin.3 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 159 C.pr.civ, solicită să se admisă recursul şi să se modifice încheierea nr. 1175/2011, urmând a fi casată în totalitate.
Solicită să se constate faptul că, atât la data sesizării instanţei cu cererea de deschidere a procedurii insolvenţei cât şi la data deschiderii procedurii, sediul social al debitoarei, aşa cum era acesta înscris in figura in Turda, jud.Cluj iar susţinerile ca sediul se afla in Alesd, str. T. V. nr. 62, jud. Bihor sunt nefondate, fapt dovedit şi prin înscrisurile emise de registrul comerţului şi prin comunicările actelor de procedura care se întorc cu menţiunea destinator necunoscut la adresă.
In acest sens, s-a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei..
Solicită a se lua act de faptul că debitoarea recunoaşte că la data deschiderii procedurii figura la Oficiul Registrului Comerţului Cluj cu sediul social in mun. Turda, jud. Cluj, aşa cum a susţinut reprezentantul debitoarei, când a precizat că modificarea sediului social la oficiul registrului comerţului a fost împiedicată de anumite proceduri administrative.
Apreciază că susţinerile administratorului judiciar privind starea de fapt de la data deschiderii procedurii nu au relevanţă, iar hotărârea AGA invocată nefiind publicată nu este opozabilă terţilor, în această privinţă textele de lege sunt imperative.
In soluţionarea opoziţiei, judecătorul sindic „omite”, in considerentele încheierii de respingere a opoziţiei, să analizeze dispoziţiile din Legea nr. 85/2006, care prevăd în mod expres momentul în raport de care se stabileşte şi examinează competenţa teritorială a tribunalului: „data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei”, drept pentru care solicită analizarea recursului ţinând cont de prevederile legale invocate .
Din aceasta perspectivă, solicită să se constate ca tribunalul în cărui circumscripţie teritorială îşi avea sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei (respectiv Tribunalul Comercial Cluj), rămâne competent să soluţioneze cauza.
Aşadar, chiar daca in prezent debitorul face dovada sediului social modificat în raza de competenta a Tribunalului Bihor, în conformitate cu Legea nr. 85/2006, competenţa de judecată a cererii iniţiale de deschidere a insolvenţei rămâne tot a Tribunalului Comercial Cluj, întrucât actele în probaţiune depuse creează certitudinea faptului că la data sesizării instanţei de către debitor acesta îşi avea sediul in mun. Turda, iud. Clui. pe raza de competenţă a Tribunalului Comercial Cluj.
Un alt argument pentru admiterea recursului priveşte aplicarea principiului „frauda omnia corrumpit” şi dispoziţiile art. 969 C.civ., art. 105 – art. 108 C.pr.civ., debitorul urmărind atât fraudarea legii cât şi fraudarea creditorilor.
Arată că este de principiu că ori de câte ori prin intermediul unui act juridic se urmăreşte un scop ilicit, cum este cazul in speţa, aplicarea acestui principiu fiind efectuată şi de Curtea Constituţionala a României in Decizia 236/2003 si Decizia 658/2010 (anexate).
Astfel, prin intermediul Cererii de deschidere a procedurii insolvenţei introduse de către debitor, in mod ilicit, la o instanţa necompetenta din punct de vedere teritorial, prin declararea sediului la o alta adresa decât figura in realitate, acesta urmărind in mod evident fraudarea legii, încheierea prin care se admite deschiderea procedurii insolvenţei este lovita de nulitate absoluta.
In cazul in care instanţa a cărei hotărâre se atacata a rezolvat o cauza ce nu intra in competenta sa, partea interesata poate cerere desfiinţarea acelei hotărâri, deoarece potrivit art. 105 alin. 1 C.pr.civ., actele făcute de o instanţa necompetenta sunt lovite de o nulitate necondiţionata, necompetenta ce poate fi invocata direct in fata instanţei de recurs si chiar de instanţa din oficiu.
Arată că, creditorul principal al debitorului este SC B. I. E. SRL, al cărei administrator a fost J.A. A., societate pe care o controlează prin intermediul familiei sale, potrivit datelor registrului comerţului, aflate la dosar.
Potrivit Declaraţiei de admitere a creanţei depuse la dosarul cauzei de către SC
B. I. E. SRL, se poate constata faptul ca creanţa acesteia este născuta in mod fraudulos in data de 28.01.2011, cu câteva zile înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, doar in baza unor Hotărâri ale Adunării generale a asociaţilor SC B. I. E. SRL, printr-un contract de transmitere convenţionala a unei creanţe in valoare de 1.099.972,85 lei, ce nu se afla depus la dosarul cauzei, si pentru care nu putem înţelege cum administratorul judiciar a admis înscrierea la masa
credală a acestui aşa zis creditor.
Mai mult aceasta sumă este împrumutata intre părţi pe o perioada de 5 ani cu o dobânda foarte mare, astfel încât sa ii justifice aşa zisului creditor SC B. I. E. SRL calitatea de creditor majoritar. Fraudarea creditorilor este cu atât mai conturata si mai bine definita, fiind de netegaduit, cu cat aceasta creanţa a fost cesionata de către debitorul actual pentru a valoare mult mai mica a creanţei, contractul de cesiune fiind semnat din partea SC B. I. E. SRL de către administrator J. A. A., contract de cesiune care a fost depus de subscrisa la dosarul cauzei si care de asemenea a fost „ omis ” in cadrul analizei efectuate de către judecătorul sindic.
Având in vedere aspectele prezentate, consideră că se impune a fi avuta in vedere fie verificarea stingerii acestei creanţe, fie atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului J. A. A..
In concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea încheierii nr. 1175/10.05.2011 si admiterea opoziţiei formulata de subscrisa împotriva încheierii nr. 360/F/2011.
In drept, a invocat prev.art.304 pct.9, 304 pct.3, art. 299 si următoarele C. pr.civ., art. 6 alin. l si alin. 3 din Legea nr. 85/2006, art. 159 C.pr.civ.
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este fondat, fiin admis, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a recurentei în formularea şi susţinerea recursului, instanţa reţine că aceasta este nefondată. Astfel, în justificarea acestei excepţii, intimata debitoare a invocat plata făcută creditoarei, prin care s-a stins creanţa acesteia, fiind depus la dosar înscrisul intitulat „Notificare somaţie” emis de S.C. B. I. E. S.R.L. prin intermediul executorului judecătoresc Ş. A. la data de 04.07.2011, prin care era somată societatea creditoare să se prezinte la sediul executorului judecătoresc pentru ridicarea recipisei de consemnare nr. 690/1 din data de 02.05.2011.
Depunerea acestui înscris, însă, nu justifică admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului, căci din punct de vedere procesual, are interes în exercitarea unei căi de atac persoana fizică ori juridică care a avut calitatea de parte în primă instanţă şi care a căzut în pretenţii.
Or, din acest punct de vedere, societatea creditoare S.C. U. H. S.A. justifică interes în declararea căii de atac, câtă vreme judecătorul-sindic a respins ca nefondată opoziţia exercitată de aceasta.
Motivele expuse în susţinerea excepţiei lipsei de interes în declararea căii de atac sunt, practic, aceleaşi cu cele invocate în faţa primei instanţe în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a creditoarei oponente. Astfel, şi în faţa judecătorului-sindic, societatea debitoare a invocat împrejurarea că a achitat debitul pretins de societatea creditoare, motiv pentru care administratorul judiciar a şi refuzat înscrierea acesteia în tabelul preliminar al creanţelor.
În mod corect, însă, a soluţionat judecătorul-sindic această excepţie, reţinând că, deşi la dosarul cauzei a fost depusă în copie o recipisă de către debitor, în care se indică aparent suma pretinsă, stabilirea împrejurării dacă debitul a fost sau nu stins, presupune examinarea tuturor condiţiilor prescrise de lege pentru validarea unei plăţi, prin prisma apărărilor formulate de creditor. Iar o atare analiză nu poate fi efectuată în cadrul prescris de art. 32 alin. 2 din Legea 85/2006, întrucât s-ar ajunge la suprapunerea opoziţiei cu calea de atac a contestaţiei, reglementată de art. 73 din lege.
Pe de altă parte, art. 32 alin. 2 dă posibilitatea formulării opoziţiei de către creditorii care se opun deschiderii procedurii. Or, în accepţiunea art. 3 pct. 7 din Legea 85/2006, prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un drept de creanţa asupra averii debitorului şi care a solicitat, în mod expres, instanţei să îi fie înregistrată creanţa în tabelul definitiv de creanţe sau în tabelul definitiv consolidat de creanţe şi care poate face dovada creanţei sale faţă de patrimoniul debitorului, în condiţiile prezentei legi.
Faţă de aceste prevederi legale, nu se poate reţine că societatea recurentă nu ar justifica calitatea sa de creditor şi, prin aceasta, şi calitatea procesuală activă în exercitarea opoziţiei, din moment ce creanţa sa rezultă fără putinţă de tăgadă din decizia comercială nr. 20/A/20.12.2010 a Tribunalului Comercial Cluj, iar creditoarea a solicitat prin cererea de admitere a creanţei înscrierea acesteia în tabelul de creanţe. Legalitatea plăţii acestei creanţe ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, precum şi viciile procedurii ofertei de plată şi consemnaţiunii demarată prin judecătoresc, care au fost invocate de creditoarea recurentă, nu pot fi analizate în această fază procesuală, ci puteau fi dezbătute, eventual, în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar al creanţelor, formulată de aceeaşi creditoare.
În privinţa fondului opoziţiei, instanţa de recurs a reţinut că, din ansamblul motivelor invocate în susţinerea acesteia, primează cel vizând încălcarea competenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Bihor în soluţionarea cererii de deschidere a procedurii formulate de societatea debitoare, iar din acest punct de vedere, instanţa va reţine următoarele:
La data de 04.02.2011, societatea debitoare S.C. M. C. G. S.R.L. a sesizat Tribunalul Bihor cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei. Art. 6 alin. 1 din Legea 85/2006 stabileşte o competenţă teritorială exclusivă pentru toate procedurile prevăzute de legea insolvenţei, în favoarea tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum acesta figurează înregistrat în diferitele registre publice. Pentru determinarea competenţei teritoriale, însă, prezintă relevanţă juridică numai sediul înregistrat al debitorului de la momentul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Acest aspect rezultă în mod indubitabil din prevederile art. 6 alin. 3, în conformitate cu care tribunalul sau, după caz, tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.
Or, verificând sediul debitorului, astfel cum apare înregistrat în registrul comerţului la data depunerii cererii de deschidere a procedurii, potrivit certificatului constatator nr. 50062/16.02.2011 eliberat de O. N. R. C., sediul debitului se afla în Mun. Turda jud. Cluj. Din adresa nr. 54364/21.02.2011 a ONRC rezultă că, abia la data de 15.02.2011, prin cererea de menţiuni nr. 8796, societatea a solicitat modificarea sediului social în localitatea Aleşd din jud. Bihor, modificarea operată la data de 18.02.2011, în baza rezoluţiei nr. 2551/17.02.2011.
Prin urmare, la data depunerii cererii de deschidere a procedurii – 04.02.2011, sediul societăţii debitoare se afla în Mun. Turda jud. Cluj, fapt ce atrage competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Comercial Cluj. Mutarea ulterioară a sediului nu influenţează competenţa teritorială odată ce aceasta a fost stabilită, astfel cum prevede în mod expres art. 6 alin. 3 din lege.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 2 şi 3, rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, rap. la art. 32 alin. 2 din Legea 85/2006, a fost admis recursul şi modificată în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a opoziţiei, cu consecinţa revocării încheierii de deschidere a procedurii şi, în baza art. 158-159 pct. 3 Cod procedură civilă, rap. la art. 149 din Legea 85/2006, fiind declinată competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.
Faţă de soluţia pronunţată, nu se mai impun a fi analizate celelalte motive expuse de creditoare în susţinerea opoziţiei.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata debitoare să plătească recurentei suma de 60 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru.
