Prima instanţă a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta culpabilă.
Prin Decizia civilă nr.353/22.06.2004, pronunţată în dosarul nr.393/2004, C.A.Galaţi a admis recursul creditoarei B.I.R. Sucursala Vrancea, formulat prin lichidator, a casat sentinţa civilă nr.55/10.03.2004 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr.166/2002 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând în esenţă următoarele:
Art.137(în vechea numerotare 124) din Lege nr.64/1995 republicată şi modificată enumeră faptele pentru care judecătorul sindic poate dispune ca o parte sau întreg pasivul unei societăţi ajunsă în stare de să fie suportată de membrii organului de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, iar la lit.d. textul prevede răspunderea în situaţia în care nu s-a ţinut contabilitatea, s-a ţinut contabilitatea fictiv sau au făcut să dispară unele documente contabile.
S-a mai reţinut că din conţinutul raportului lichidatorului judiciar rezultă fără echivoc concluzia că administratorul debitoarei nu a ţinut evidenţa contabilă.
Din economia textului art.137(fost 124) rezultă că legiuitorul, în materia falimentului, a instituit un caz de răspundere specială, culpa fiind prezumată, spre deosebire de răspunderea delictuală de drept comun.
Nu pot fi ignorate principiile generale ale răspunderii civile, potrivit cărora fapta ilicită poate consta şi într-o inacţiune, omisiune, ca şi în cazul de faţă.
Textul art.137 lit.d din Legea nr.64/1995 – stabileşte clar răspunderea administratorului pentru fapta de a nu fi ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt ce constituie o ipoteză tipică de faptă ilicită săvârşită prin omisiune.
Mai mult, legea contabilităţii nr.82/1992 republicată, stabileşte la art.1 că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele juridice revine administratorului.
