1.Sentinţele pronunţate în primă instanţă de judecătorii, prin care se soluţionează cererile de revizuire cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai recursului, care se judecă de către curţile de apel.
2.Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, ci numai la dovedirea unor elemente care implică menţinerea soluţiei de condamnare, respectiv reducerea pedepsei sau schimbarea modalităţii de executare, faptele sau împrejurările noi nu constituie motive de revizuire.
3. Termenele prevăzute de dispoziţiile art.122 Cod penal privind prescripţia răspunderii penale se calculează raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu la pedeapsa rezultată ca urmare a aplicării unor cauze de atenuare a răspunderii penale – cum este şi reţinerea dispoziţiilor art. 741 Cod penal raportat la art. 13 Cod penal- întrucât legea nu distinge în acest sens, iar prin art.141 ind.1 Cod penal se arată că prin „pedeapsă prevăzută de lege”, se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează pentru fapta consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Secţia penală – Decizia penală nr. 446/ 22 martie 2012
Prin sentinţa penală nr.12/CC/2012 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 978/176/012 s-a dispus în temeiul art. 394 şi 403 alin. 3 Cod procedură penală respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de petenţii condamnaţi T.D.M. şi P.N. împotriva sentinţei penale nr. 65/2010 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 17/1762004 modificată prin decizia penală nr. 55/A/2011 a Tribunalului Alba, Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1120/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia penală:
În temeiul art. 404 Cod procedură penală s-au respins cererile de suspendare a executării hotărârii de condamnare formulată de revizuienţi.
În baza art. 192 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală au fost obligaţi revizuienţii la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a expus cele reţinute prin sentinţa supusă revizuirii şi hotărârile date în căile de atac, iar sub aspectul motivelor invocate de revizuienţi în susţinerea cererii lor, instanţa a constatat că acestea nu se încadrează în cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) Cod procedură penală, arătând următoarele:
Potrivit dispoziţiile legale de mai sus, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
În această situaţie este necesar ca să fie noi faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii şi mijloacele de probă care nu au putut fi cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei.
Cu privire la primul motiv al cererii, în esenţă, revizuienţii au precizat că nu a existat prejudiciul în cauză, întrucât pe de-o parte nu exista legătură de cauzalitate între acordarea creditului şi schimbarea destinaţiei acestuia de către inculpatul T.D.M., penalităţile fiind consecinţa schimbării destinaţiei creditului iar pe de altă parte, inculpatul T.D.M. nu a beneficiat de dobânda subvenţionată în condiţiile art. 8 şi 3 din Legea 165/1998 pentru SC F.Z.B. SA. Aceste susţineri au fost analizate de toate instanţele, fond, apel, recurs, astfel încât ele nu pot constitui fapte şi împrejurări noi necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Faptul că instanţele au dat o interpretare a probelor diferită, astfel încât în apel şi recurs s-a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 248, 248 indice 1 C.pen. respectiv art. 26 raportat la art. 248, 248 indice 1 C.pen., nu poate constitui motiv de revizuire. Nu se poate ajunge astfel pe calea revizuirii la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză pe aspecte avute în vedere de instanţele care au judecat cauza.
În privinţa celui de al doilea motiv de revizuire invocat în cauză, în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 74 indice 1 C.pen. raportat la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) întrucât inculpatul T.D.M. a achitat prejudiciul imputat revizuienţilor la scurt timp după rezilierea contractului de credit prin plata în regres a acestei sume către S.C. F.Z.B. SA, sens în care au fost depuse în cursul actelor de cercetare efectuate de procuror în procedura revizuirii mai multe înscrisuri, instanţa a reţinut că pentru ca faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă să constituie temei al revizuirii este necesar să fie îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 394 alin.2 Cod procedură penală şi anume ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetarea a procesului penal ori de condamnare.
Când hotărârea supusă revizuirii este de condamnare cum este speţa de faţă, prin faptele sau împrejurările noi invocate în revizuire trebuie să se dovedească: fie nevinovăţia inculpaţilor (existenţa unei dintre situaţiile prevăzute în art. 10 lit. a-e Cod procedură penală), fie o cauză de încetare a procesului penal (existenţa uneia dintre situaţiile prevăzute în art. 10 lit. f-j Cod procedură penală).
Art. 74 indice 1 C.pen. a fost introdus în Codul penal prin Legea nr. 202/2010 iar la data de 25.11.2010 acest articol a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 573/2011.
Instituţiile de drept penal cuprinse în art. 74/1 C.pen. raportat la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) se pot aplica cu privire la anumite infracţiuni prevăzute în Codul penal printre care şi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248 C.pen., inclusiv când această infracţiune este săvârşită în forma calificată potrivit art. 248 indice 1 C.pen.
În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile care intră în domeniul de aplicarea al art. 74/1 C.pen. se disting următoarele situaţii:
– dacă prejudiciul este mai mare de 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, iar înainte de începerea urmăririi penale, în cursul urmăririi penale sau până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, infractorul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, se reduc la jumătate; în cazul participaţiei penale va beneficia de cauza de reducere a pedepsei doar inculpatul care repară efectiv paguba în mod voluntar; doar în situaţia în care toţi inculpaţii au contribuit la repararea pagubei, în cazul răspunderii civile solidare, indiferent de proporţia în care au contribuit, cauza de reducere a pedepsei se va aplica tuturor;
– dacă prejudiciul cauzat este peste 50.000 euro, dar nu mai mult de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, iar înainte de începerea urmăririi penale, în cursul urmăririi penale sau până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, infractorul acoperă integral prejudiciul cauzat, poate fi condamnat fie la pedeapsa închisorii ale cărei limite sunt reduse la jumătate, fie la pedeapsa amenzii penale (circumstanţă atenuantă legală personală); în cazul participaţiei penale va beneficia de efectele acestei circumstanţe atenuante personale doar inculpatul care repară efectiv paguba în mod voluntar, iar în situaţia în care toţi inculpaţii au contribuit la repararea pagubei, în cazul răspunderii civile solidare, indiferent de proporţia în care au contribuit, circumstanţa atenuantă se va aplica tuturor;
– dacă prejudiciul cauzat este până la 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, iar înainte de începerea urmăririi penale, în cursul urmăririi penale sau până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, infractorul acoperă integral prejudiciul cauzat, va opera cauza de nepedepsire prevăzută de art. 741 alin. 2 teza a doua C.pen., iar în această situaţie procurorul va dispune neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale, iar instanţa încetarea procesului penal; totodată legiuitorul a prevăzut şi obligaţia aplicării unei sancţiuni administrative care se înregistrează în cazierul judiciar.
În speţa de faţă, având în vedere că prejudiciul cauzat de petenţii condamnaţi este peste 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, nu poate opera cauza de nepedepsire prev. de art. 741 alin.2 teza a II-a C.pen. pentru ca să existe posibilitatea pentru instanţă să poată dispune încetarea procesului penal, singura situaţie care ar fi făcut posibilă îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 394 alin.2 Cod procedură penală. Reţinerea art. 741 C.pen. raportat la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) ar putea constitui cel mult temei pentru individualizarea mai favorabilă a pedepselor aplicate, ceea ce nu presupune însă îndeplinirea condiţiei prev. de art. 394 alin.2 Cod procedură penală.
În privinţa măsurii confiscării speciale dispusă prin Decizia penală nr. 55/A/2011 a Tribunalului Alba Secţia Penală în baza art. 118 lit. e C.pen. (cu privire la inculpatul T.D.M.), această măsură a fost analizată de Curtea de Apel Alba Iulia Secţia Penală prin decizia penală nr. 1120/2011, în care s-a arătat în mod corect că probele administrate în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească au dovedit săvârşirea de către inculpatul T. a infracţiunii de împrumut sub orice formă, de la societatea pe care o administrează a unei sume superioară limitei prevăzute de lege şi pedepsite de art. 272 pct. 3 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., prin aceea că în perioada 1998-1999, în calitate de administrator/asociat/acţionar la SC 90 S C.I. SRL, inculpatul s-a împrumutat de la această societate cauzând un prejudiciu de 4370578386,32 lei cu care partea vătămată SC 90 S C.I. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Faptul că s-a depus la dosarul cauzei procesul verbal de compensare încheiat în data de 06.05.2010 între SC 90 S C.I. SRL, prin C.I.I. şi T.D., prin care debitul domnului T.D. în sumă de 437057,84 Ron se compensează cu obligaţia faţă de acesta a SC 90 S C.I. SRL, în faliment, nu are relevanţă în cauză şi nu influenţează măsura confiscării dispusă prin sentinţa de condamnare, atâta timp cât pe parcursul procesului SC 90 S C.I. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză. În plus, măsurile de siguranţă şi constituirea de parte civilă sunt două instituţii total diferite, cu scopuri diferite. Măsura confiscării speciale constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deţinere de către făptuitor, datorită naturii lor ori datorită legăturii acestora cu săvârşirea faptei, prezintă pericolul săvârşirii unei noi fapte prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, acţiunea civilă exercitată în procesul penal este mijlocul procesual prevăzut de lege prin care persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni ori succesorii acesteia solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului în vederea reparării integrale a prejudiciului produs prin activitatea infracţională.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel revizuienţii T.D.M. şi P.N. cu solicitarea de a fi desfiinţată sentinţa atacată şi rejudecând cauza în temeiul art. 405 şi urm. Cpp să se admită cererea de revizuire .
Prin decizia penală nr. 4/A/2012 pronunţată de Tribunalul Alba la data de 16.02.2012 au fost admise apelurile declarate de revizuienţii T.D.M. şi P.N. împotriva sentinţei penale nr. 12/CC/2012 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 978/176/2012 şi a fost desfiinţată sentinţa atacată în întregime.
Procedând la o nouă judecată, Tribunalul a admis în principiu cererea de revizuire formulată de petenţii condamnaţi T.D.M. şi P.N. împotriva sentinţei penale nr. 65/2010 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 17/176/2004, modificată prin decizia penală nr. 55/A/2011 a Tribunalului Alba – Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1120/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia.
În temeiul art. 405 Cod procedură penală a fost trimisă cauza pentru rejudecare instanţei de fond, Judecătoria Alba Iulia.
În baza art. 404 alin. 1 Cod procedură penală s-a dispus suspendarea executării hotărârii supusă revizuirii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
I. În ceea ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe, s-a reţinut că, potrivit art. XXIV din Legea nr. 202/2010 hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute legea sub care a început procesul.
Sentinţa penală nr. 65/2010 a Judecătoriei Alba Iulia a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a legii, astfel că a fost supusă apelului şi recursului.
În privinţa sentinţelor instanţei de revizuire date atât în privinţa admiterii în principiu (art. 403 alin. 3 Cod procedură penală), cât şi în privinţa rejudecării cauzei există o reglementare cu caracter special, înscrisă la art. 407 Cod procedură penală care prevede că sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.
Reglementarea este în acord cu exigenţele art. 6 din CEDO privitoare la un proces echitabil, fiind necesară o simetrie între ciclurile procesuale ale procesului iniţial, respectiv revizuirii.
Relevantă este, din acest punct de vedere decizia de recurs în interesul legii nr. XXX/2006 care, chiar dacă nu se referă la căile de atac, ci la competenţa de soluţionare în primă instanţă, evidenţiază un principiu legat de aplicabilitatea normelor procedurale în vigoare la momentul judecării cauzei în primă instanţă.
Pentru aceste considerente cauza a fost calificată ca apel şi s-a procedat la soluţionarea acestuia.
II. În ceea ce priveşte apelul revizuienţilor, Tribunalul a reţinut că este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa a evaluat în mod greşit faptele şi împrejurările noi invocate de revizuienţi, cât şi probele prezentate în dovedirea acestora.
Astfel, instanţa a fost investită cu judecarea în principiu a cererii, ceea ce presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.
Cererea s-a întemeiat pe disp. art. 394 alin. 1 lit.a Cod procedură penală, astfel că, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei pot viza exclusiv netemeinicia hotărârii suspuse revizuiriii.
Instanţa era datoare să verifice dacă e vorba despre fapte sau împrejurări noi şi dacă acestea sunt de natură să vizeze temeiul faptic pe care s-a bazat soluţia pronunţată în cauză, dacă se leagă într-o formă sau alta de acesta.
Este vorba despre o examinare de principiu privitoare la vocaţia noilor fapte şi împrejurări de a schimba starea de fapt, nefiind necesară analiza până la ultimele consecinţe pe care le-ar avea acestea faţă de o rejudecare a fondului. Anumite aspecte au fost analizate de instanţă din perspectiva fondului, ceea ce procedura nu permite înainte de admiterea în principiu.
Se impune analiza cererii de revizuire din perspectiva fiecărui motiv în parte.
Primul motiv invocat se referă la inexistenţa prejudiciului cauzat bugetului de stat, constând în penalităţile datorate organelor fiscale.
Sub acest aspect singurul element probatoriu relevat constă în înscrisul întocmit de ANAF – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nr. 1044868/16.01.2012 (fila X, dosar nr. 557/III/6/2011) prin care se comunică aspecte legate de prejudiciul cauzat bugetului de stat prin derularea contractului de credit nr. 32/1999.
Analiza acestui înscris este deosebit de importantă în contextul unei poziţii oscilante pe care a adoptat-o această parte civilă în cursul procesului, privitoare la existenţa prejudiciului, recuperarea lui, introducerea în cauză apoi a SC F.Z.B. SA în calitate de parte responsabilă civilmente şi, în fine, cu privire la destinaţia dată sumei de 398.000 lei, care i-a fost achitată.
Prin această adresă se comunică faptul că în evidenţele fiscale nu există vreo decizie sau titlu executoriu cu privire la suma de 398.000 lei şi că această sumă plătită de firmă a stins alte obligaţii fiscale născute anterior şi eşalonate. Astfel, direcţia nu se poate constitui parte civilă.
Aceste aspecte însă cu fost menţionate şi în adresele nr. 10574451/29.09.2011 (fila X, dosar recurs) şi nr. 1057491/30.09.2011 (fila X, dosar recurs), aşadar nu pot fi considerate fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă, întrucât au putut fi examinate de instanţa de recurs.
În adresa de la fila X se vorbeşte despre o sumă de 398.000 lei plătită ca penalităţi aferente creditului (nu se spune către cine).
În adresa din 16.01.2012 partea civilă afirmă în mod expres că prin organele sale fiscale nu a înregistrat nici un prejudiciu din derularea contractului de credit nr. 32/1999. Se precizează că penalităţile în sumă de 398.000 lei s-au datorat şi plătit către Banca Agricolă.
Soluţia de condamnare a inculpaţilor pentru abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248 şi 248/1 C.pen. în forma autoratului, respectiv complicităţii, dispusă în apel şi menţinută în recurs, se bazează pe un prejudiciu cauzat statului.
În decizia de recurs se face vorbire în mod expres de un prejudiciu creat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
În aceste condiţii înscrisul menţionat are legătură cu starea de fapt reţinută şi poate constitui temei pentru admiterea în principiu şi, ulterior, rejudecarea cauzei, cu privire la ambii revizuienţi.
Celălalt argument legat de inexistenţa prejudiciului, bazat pe împrejurarea că acele penalităţi nu se datorează faptei imputată revizuienţilor, de abuz în serviciu, comisă cu ocazia încheierii contractului de credit, ci schimbării destinaţiei creditului, instanţa reţine că din actele de la dosar rezultă că penalităţile s-au calculat ca urmare a utilizării nelegale şi a schimbării destinaţiei creditului, astfel că nu e vorba despre fapte sau împrejurări necunoscute instanţei, iar pe calea revizuirii nu se poate reanaliza probaţiunea deja existentă (fila X, dosar fond vol. I).
Cel de-al doilea motiv vizează incidenţa art. 74/1 C.pen. rap. la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) pe motiv că inculpatul T.D.M. a achitat personal prejudiciul cauzat de revizuienţi prin fapta de abuz în serviciu contra intereselor publice, constând în respectivele penalităţi, prin plata în regres a acestei sume către F.Z.B. SA sens în care au fost depuse mai multe înscrisuri în cursul actelor de cercetare.
Instanţa a reţinut că faptele şi împrejurările noi trebuie să conducă, în cazul unei sentinţe de condamnare, la o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal.
Este o părere exprimată în doctrină, însă textul de lege face referire la netemeinicie, fără alte precizări.
În continuare, abordând fondul, instanţa a reţinut că având în vedere prejudiciul cauzat de petenţi, de peste 50.000 euro, nu poate opera cauza de nepedepsire prev. de art. 74/1 alin. 2 teza a II-a C.pen., astfel că instanţa nu poate dispune încetarea procesului penal.
Reţinerea art. 74/1 C.pen. rap. la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) ar putea constitui cel mult temei pentru individualizarea mai favorabilă a pedepselor aplicate.
Concluzia este fundamental greşită.
Disp. art. 74/1 C.pen. pot constitui o lege mai favorabilă în sensul C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) chiar dacă ulterior au fost declarate neconstituţionale. Incidenţa lor însă nu are nici o legătură cu individualizarea judiciară realizată de instanţă (într-adevăr inadmisibilă în revizuire), ci de un text de incriminare distinct, aplicabil pe baza unei împrejurări obiective (plata prejudiciului în cursul urmăririi penale sau a judecăţii) cu limite de pedepse modificate (reduse la jumătate) şi chiar cu posibilitatea aplicării unei noi specii de pedeapsă (amendă).
Din acest punct de vedere, concluziile procurorului de admitere în principiu a cererii, pe baza înscrisurilor care atestă plata prejudiciului de către revizuientul D.M.T. sunt întemeiate, câtă vreme prin decizia de recurs s-a înlăturat aplicarea art. 74/1 C.pen. pe motiv că firma şi nu revizuienţii au achitat prejudiciul.
Din această perspectivă sunt relevante chitanţele depuse, adresa nr. 375/19.01.2012 de către SC F.Z.B. SA (fila X, dosar procuror) şi nota de constatare din 08.07.2004 întocmită de DGFP B. care atestă că penalităţile în sumă de 3975903614 lei pentru schimbarea destinaţiei creditului conform contractului nr. 32/1999 s-au plătit la casieria societăţii de d-l T.D.M. (fila X, dosar procuror).
Evaluarea conţinutului şi a efectelor acestor acte, incidenţa art. 74/1 C.pen. rap. la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) sau intervenţia prescripţiei sunt chestiuni ce nu se pot stabili decât cu ocazia rejudecării.
Înscrisurile invocate însă pot constitui temei de revizuire a sentinţei şi, ulterior, de rejudecare a cauzei.
Cu privire la cel de-al treilea motiv invocat în cauză referitor la netemeinicia măsurii de confiscare a sumei de 4370578386,32 lei, dispusă prin decizia penală nr. 55/A/2011 a Tribunalului Alba, sumă cu care partea vătămată SC 90 S C.I. SRL nu s-a constituit parte civilă, instanţa a reţinut că revizuientul T. a comis fapta prev. de art. 272 pct. 3 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
Procesul verbal de compensare din 06.05.2010 încheiat între societatea aflată în lichidare judiciară şi revizuient este nerelevantă, câtă vreme în cursul procesului societatea nu s-a constituit parte civilă.
Concluzia este greşită.
Motivul pentru care societatea nu s-a constituit parte civilă în cursul procesului nu prezintă relevanţă faţă de admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
Măsura prev. de art. 118 alin. 1 lit. e C.pen. are ca scop preîntâmpinarea unei stări de pericol constând în păstrarea de către revizuientul T. a unor sume însuşite nelegal, în condiţiile în care persoana juridică păgubită nu a pretins să fie despăgubită.
Iniţial, neconstituirea de parte civilă a putut fi interpretată ca o renunţare la un drept patrimonial izvorât dintr-o faptă ilicită.
Din perspectiva acestui proces verbal de compensare vizat de judecătorul sindic, poziţia părţii vătămate poate primi şi o altă interpretare. Astfel, prejudiciul datorat de revizuient a fost compensat cu o creanţă avută de acesta faţă de societate, astfel că, aparent, societatea nu mai era îndreptăţită la despăgubiri.
Analiza conţinutului acestui proces verbal de compensare (fila X) prin care s-a compensat valoarea unei creanţe cu valoarea unui prejudiciu creat printr-o faptă ilicită şi a efectelor juridice produse nu se poate realiza decât cu ocazia rejudecării.
Înscrisul constituie temei pentru admiterea în principiu a cererii şi, ulterior, pentru rejudecarea cauzei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, solicitând, în temeiul art.38515 alin.1 pct.2 lit.d C.pr.pen. rap. la art.3859 alin.1 pct.172C.pr.pen., casarea deciziei penale 4/A/2012 a Tribunalului Alba, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi pronunţarea unei noi soluţii în sensul respingerii apelurilor revizuienţilor T.D.M. şi P.N. şi menţinerii sentinţei penale 12/CC/2012 a Judecătoriei Alba Iulia.
În expunerea motivelor de recurs Parchetul a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi supusă casării, întrucât, raportat la dispoziţiile art.394 alin.2 C.pr.pen. şi art.403 alin.1 teza a ll-a C.pr.pen., faptele sau împrejurările noi suspuse atenţiei instanţei de revizuire trebuie să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, ducând la pronunţarea unei hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal.
Nici una din faptele sau împrejurările invocate în speţă, susţinute de înscrisuri, nu pot dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a celor doi revizuienţi, aspect ce se poate constata odată cu examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. Oricum două din cele 3 motive de revizuire invocate, nu sunt împrejurări sau fapte noi, necunoscute cu ocazia judecării cauzei în fond şi în cele două căi de atac.
I. Astfel, în ceea ce priveşte inexistenţa prejudiciului cauzat bugetului de stat, constând în penalităţi datorate bugetului de stat, s-a arătat că prin deciziile penale nr.55/A/2011 a Tribunalului Alba şi 1120/R/2011 ale Curţii de Apel Alba Iulia, s-a reţinut, fără nici un dubiu, că în cauză există prejudiciu, care a fost reparat pe parcursul cercetărilor.
A prezenta acum un înscris din partea A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (f.X din dos.557/lll/6/2011) în care se susţine că în evidenţele fiscale nu există nici o decizie sau titlu executoriu pentru suma de 398.000 lei aferentă contractului de credit nr. 32/1999 şi că, în speţă, Ministerul Finanţelor Publice, prin organele fiscale, nu a înregistrat nici un prejudiciu, nu poate constitui o împrejurare nouă, care să conducă la admiterea în principiu a cererii de revizuire.
A accepta contrariul, în speţa de faţa, ar însemna a susţine că o hotărâre judecătorească definitivă este pusă sub semnul îndoielii de o adresă emisă de ANAF, pentru o chestiune lămurită încă de la efectuarea cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond, în dosarul 17/176/2004.
II. Referitor la incidenţa în speţă a prevederilor art.741 C.pen. rap. la art.13 C.pen., pe considerentul că inculpatul (acum revizuientul) T.D.M. a achitat personal prejudiciul, Parchetul a arătat că, pentru simplul motiv că înscrisurile depuse – chitanţe (fotocopii legalizate) nu au fost cunoscute instanţelor care s-au pronunţat în dosarul 17/176/2004, nu trebuie automat să se procedeze la admiterea în principiu a cererii de revizuire, fără a se antama soluţia finală, întrucât aceste înscrisuri nu pot dovedi netemeinicia soluţiei de condamnare.
Chiar dacă s-ar admite că inculpatul este cel care a achitat prejudiciul şi i-ar fi aplicabile prevederile art.741 C.pen. rap. la art.13 C.pen., soluţia ce se poate adopta este tot una de condamnare ( prejudiciul fiind de peste 50000 EURO), iar nu de achitare sau încetare a procesului penal .
Dacă se urmăreşte prescripţia răspunderii penale, având în vedere prevederile art.741 altn.1 C.pen., conform cărora limitele pedepsei se reduc cu jumătate, nu trebuie făcută abstracţie de art.141 C.pen., care defineşte ce înseamnă „pedeapsă prevăzută de lege”, adică pedeapsa pentru fapta consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere (vezi art.741 alin.1 C.pen.) sau de majorare a pedepsei.
Apoi, aplicarea art.741 C.pen. presupune acoperirea integrală a prejudiciului.
Din fotocopiile legalizate ale chitanţelor reiese însă că există două chitanţe cu acelaşi număr, din aceeaşi zi şi pentru aceeaşi sumă (f.X şi X din dosarul 557/111/6/2011 – chitanţele cu nr.46 33 251/22 octombrie 2003 pentru suma de 140.000.000 lei ROL).
III. Referitor la netemeinicia măsurii de confiscare a sumei de 4.370.578.386,32 lei ROL, dovedită prin procesul verbal de compensare din 06.05.2010 vizat de judecătorul sindic, instanţa de apel a omis a avea în vedere că această operaţiune de compensare, dovedită de procesul-verbal a fost cunoscută cel puţin instanţei de recurs, în dosarul 17/176/2004, procesul verbal fiind depus şi la Curtea de Apel Alba Iulia (f. X din dosarul acestei instanţe).
De asemenea, măsura confiscării a fost criticată prin motivele scrise de recurs.
Aşadar, nu există o împrejurare sau situaţie nouă, necunoscută cu ocazia judecării cauzei.
În faţa instanţei de recurs reprezentanta Ministerului Public parchetului a invocat cazul de casare prevăzut de art.385/11 Cod procedură penală, arătând că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei căi de atac neprevăzută de lege, competenţa de soluţionare a recursului revenind Curţii de Apel.
În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, având în vedere că cererea de revizuire s-a întemeiat pe dispoziţiile art.394 lit.a Cod procedură penală s-a arătat că se impune a fi admisă în principiu, urmând a se aprecia pe fond, cu citarea părţilor, în contradictoriu cu privire la incidenţa dispoziţiilor art.741 introdus prin Legea nr.202/2010 care prevede modalităţi alternative: o reducere substanţială a pedepsei până la 1/2 funcţie de prejudiciu, condamnare cu amendă penală dacă prejudiciul este până la 100.000 euro şi cauza de nepedepsire.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor existente la dosar, Curtea de Apel constată că recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, astfel cum a fost completat verbal în faţa instanţei şi care vizează cazurile de casare prevăzute de art.385 ind.9 pct.3 şi 11 Cod procedură penală, este fondat, având în vedere următoarele:
I. Tribunalul a calificat ca fiind apel calea de atac formulată de revizuienţii T.D.M. şi P.N. raportându-se la dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute legea sub care a început procesul.
Obiectul prezentei cauze vizează calea de atac formulată împotriva sentinţei penale nr.12/CC/2012 pronunţată la data de 8 februarie 2012 de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 978/176/2012 şi nu împotriva sentinţei penale nr. 65/2010 a Judecătoriei Alba Iulia, sentinţă a cărei revizuire se cere şi, prin urmare, fiind o hotărâre pronunţată după data de 26 noiembrie 2010-data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010- în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.. XXIV, ci ale art.28 ind.1 pct.3 din C.proc.pen., potrivit cărora curtea de apel, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;”.
De asemenea, trebuie avute în vedere şi alte dispoziţii din Codul de procedură penală, respectiv cele ale art. 361 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit cărora nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecători, aceste sentinţe fiind atacabile doar cu recurs, potrivit art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Potrivit art. 27 pct. 3 C. proc. pen., tribunalul judecă doar recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În rest, potrivit art. 281 pct. 3 C. proc. pen., curtea de apel este cea care, ca instanţă de recurs, are competenţa de a judeca recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Este adevărat că dispoziţiile art. 407 Cod procedură penală prevăd că sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului, însă aceste dispoziţii nu constituie prevederi speciale derogatorii de la dispoziţiile mai sus amintite- dispoziţii noi care sunt de imediată aplicare- şi trebuie coroborate cu normele procesuale penale introduse prin legea nr.202/2010 care consacră competenţa funcţională exclusivă a curţilor de apel de a soluţiona recursurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii.
Exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la un proces echitabil, nu impun obligativitatea unei simetrii între ciclurile procesuale ale procesului iniţial şi cele ale revizuirii, cum în mod greşit a reţinut Tribunalul, iar art.13 din Convenţie nu garantează în toate situaţiile un dublu grad de jurisdicţie, acesta fiind prevăzut doar în situaţia condamnării unei persoane ( articolul 2 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Decizia de recurs în interesul legii nr. XXX/2006 invocată de Tribunal, după cum de altfel a reţinut acesta, nu se referă la căile de atac, ci la competenţa de soluţionare în primă instanţă, şi la aplicabilitatea normelor procedurale în vigoare la momentul judecării cauzei în primă instanţă.
Pentru aceste considerente şi văzând dispoziţiile art.385 ind.9 pct.3 şi 11 Cod procedură penală , precum şi decizia de recurs în interesul legii nr.35/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se va admite recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva deciziei penale nr.4/A/16.02.2012 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. 978/176/2012, va fi casată integral această decizie şi se va reţine cauza spre rejudecare.
II. În ceea ce priveşte recursurile declarate de revizuienţii T.D.M. şi P.N. şi care au ca obiect sentinţa penală nr. 12/CC/2012 pronunţată la data de 8 februarie 2012 de Judecătoria Alba Iulia, Curtea de Apel reţine următoarele:
Cererea de revizuire a fost formulată în temeiul art. 394 alin.1 lit. a C.pr.pen. şi vizează, în esenţă, 3 aspecte:
A. Inexistenţa prejudiciului în cauză, întrucât pe de-o parte nu exista legătură de cauzalitate între acordarea creditului şi schimbarea destinaţiei acestuia de către inculpatul T.D.M., penalităţile fiind consecinţa schimbării destinaţiei creditului iar pe de altă parte, inculpatul T.D.M. nu a beneficiat de dobânda subvenţionată în condiţiile art. 8 şi 3 din Legea 165/1998 pentru SC F. Z.B. SA.
În sprijinul acestor apărări s-a invocat, drept înscris nou, adresa întocmită de ANAF – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nr. 1044868/16.01.2012 prin care se arată că Ministerul Finanţelor Publice prin organele sale fiscale nu a înregistrat nici un prejudiciu din derularea contractului de credit nr. 32/1999. şi se precizează că penalităţile în sumă de 398.000 lei s-au datorat şi plătit către Banca Agricolă.
Curtea de apel constată că în mod corect judecătoria a reţinut că aceste
susţineri au fost analizate de toate instanţele, fond, apel, recurs în dosarul nr.17/176/2004 şi astfel încât ele nu pot constitui fapte şi împrejurări noi necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Faptul că adresele comunicate pe parcursul soluţionării dosarului nr. 17/176/2004, precum şi adresa din 16.01.2012 nu au conţinut identic nu este susceptibil de a conferi acestei din urmă adrese calitatea de înscris nou în sensul dispoziţiilor art. 394 alin.1 lit. a C.pr.pen., deoarece stabilirea existenţei şi a cuantumului prejudiciului, respectiv a existenţei pagubei în sensul dispoziţiilor art.248 ind.1 rap.la art.248 C.penal şi a persoanei care are calitatea de persoană vătămată în cauză constituie atributul exclusiv al instanţei de judecată şi nu al vreunei dintre părţile din proces, chiar constituită sau nu parte civilă , iar în cauza de faţă s-a stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă existenţa unui asemenea prejudiciu, în cuantum de 398.000 lei, în dauna Statului, stabilire care nu s-a făcut în baza unor adrese emise de Ministerul Finanţelor Publice, ci raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză..
În aceste sens, s-a reţinut de către instanţele de apel şi de recurs că prejudiciul a fost cauzat prin acordarea creditului fără respectarea condiţiilor prevăzute de Legea 165/1998 şi impuse de conducerea Băncii Agricole, iar întâmplarea că ulterior creditul a fost recuperat este fără relevanţă juridică sub aspectul existenţei elementelor constitutive, lipsa raportului de cauzalitate reţinută de prima instanţă între prejudiciu şi acţiunea inculpatului P.N., fiind de asemenea lipsită de relevanţă câtă vreme creditul a fost acordat fără respectarea condiţiilor legale.
De asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia a înlăturat apărarea inculpaţilor în sensul că penalităţile nu ar putea fi interpretate ca un prejudiciu material ci ar reprezenta o sancţiune prevăzută de lege pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a unei îndatoriri, motivând că sumele datorate statului sunt rezultatul exercitării unui act ilicit, sancţionat penal.
Or, pe calea revizuirii este inadmisibilă o reluare a aceloraşi aspecte dezbătute cu ocazia judecării fondului şi care nu erau necunoscute instanţelor în dosarul 17/176/2004.
B.În privinţa celui de al doilea motiv de revizuire invocat în cauză, privind incidenţa dispoziţiilor art. 74 indice 1 C.pen. raportat la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), având în vedere faptul că inculpatul T.D.M. ar fi achitat prejudiciul imputat revizuienţilor la scurt timp după rezilierea contractului de credit prin plata în regres a acestei sume către F.Z.B. SA, Curtea de Apel constată de asemenea că judecătoria a analizat corect condiţia prevăzută de art. 394 alin.2 C.pr.pen. şi anume ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetarea a procesului penal ori de condamnare.
Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, ci numai la dovedirea unor elemente care implică menţinerea soluţiei de condamnare, respectiv reducerea pedepsei sau schimbarea modalităţii de executare, faptele sau împrejurările noi nu constituie motive de revizuire.
De altfel şi în cererea de revizuire se arată în acest sens ( filele X din dosarul nr.557/III/6 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia).
Astfel, doctrina şi practica judiciară în materie sunt covârşitoare în sensul considerării că aceste dispoziţii consacră, în cazul prevăzut de alin.1 lit.a C.proc.pen., sistemul revizuirii totale, care limitează incidenţa acestui caz la situaţiile în care faptele sau împrejurările noi conduc la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire. Această condiţie priveşte admisibilitatea cererii de revizuire şi nu temeinicia ei.
În practică, instanţele judecătoreşti au decis că, dacă prin cererea de revizuire, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, s-a urmărit schimbarea încadrării juridice, cu menţinerea soluţiei de condamnare, acestea nu constituie caz de revizuire ori că faptele sau împrejurările noi prin care nu se tinde a se dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare, ci stabilirea unor situaţii de natură a atenua răspunderea penală, nu constituie motiv de revizuire sau că un act nou atestând existenţa unui temei pentru individualizarea mai favorabilă a pedepsei nu constituie temei pentru admiterea cererii de revizuire, nefiind de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare( deciziile nr.853/2002, nr.1869/2005, şi nr.2101/97 ale Instanţei Supreme).
În cauza de faţă de faţă, având în vedere că prejudiciul cauzat de petenţii condamnaţi este peste 50.000 euro ( aspect de notorietate, care nu implică efectuarea de verificări cu privire la cursul valutar doar ulterior admiterii în principiu a cererii de revizuire), ar putea avea incidenţă prevederile de art. 741 alin.1 C.penal având ca efect reducerea la jumătate limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
În mod incontestabil dispoziţiile amintite constituie o cauză legală de reducere a pedepsei, ( fiind de altfel cuprinse în secţiunea privind circumstanţele atenuante şi agravante din Codul Penal) şi nu pot avea ca efect decât atenuarea răspunderii penale şi nu pronunţarea unei soluţii de achitare sau de încetare a procesului penal.
În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, se constată că termenele prevăzute de dispoziţiile art.122 C.penal se calculează raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu la pedeapsa rezultată ca urmare a aplicării unor cauze de atenuare a răspunderii penale, întrucât legea nu distinge în acest sens, iar prin art.141 ind.1 C.penal se arată că prin „pedeapsă prevăzută de lege”, se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează pentru fapta consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Când legiuitorul a intenţionat a consacra dispoziţii speciale, de reducere a termenul de prescripţie, a prevăzut expres acest lucru, ca în cazul minorilor ( art.129 C.penal).
În legătură cu acest motiv de revizuire, se mai impune o precizare şi anume faptul că această cauză legală de reducere a pedepsei consacrată de dispoziţiile art.74 ind.1 alin.1 C.penal este o cauză personală, care nu se răsfrânge decât asupra persoanei care a acoperit integral prejudiciul cauzat şi, prin urmare, nu ar pute fi invocată de revizuientul P.N. , în măsura în care nu a susţinut că, la rândul său a contribuit în vreun fel la achitarea acestei sume de bani.
Faţă de aceste aspecte, Curtea de apel constată că este inadmisibilă cererea întemeiată pe acest motiv, întrucât în mod corect prima instanţă a arătat că reţinerea art. 741 C.pen. raportat la C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) ar putea constitui cel mult temei pentru individualizarea mai favorabilă a pedepselor aplicate, ceea ce nu presupune însă îndeplinirea condiţiei prev. de art. 394 alin.2 Cod procedură penală.
C. În privinţa măsurii confiscării speciale dispusă prin decizia penală nr. 55/A/2011 a Tribunalului Alba Secţia Penală în baza art. 118 lit. e C.pen. (cu privire la inculpatul T.D.M.), Curtea reţine că este adevărat că această măsură a fost analizată de Curtea de Apel Alba Iulia Secţia Penală prin decizia penală nr. 1120/2011 şi că operaţiunea de compensare, a fost invocată în faţa instanţei de recurs, în dosarul 17/176/2004, însă procesul verbal de compensare din 06.05.2010 încheiat între SC 90 S C.I. SRL şi revizuientul T.D.M. a fost depus pentru prima dată în dosarul nr. 557/III/6 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, având ca obiect cererea de revizuire.
Curtea de Apel nu poate împărtăşi opinia judecătoriei în sensul că această compensare nu ar avea relevanţă în cauză şi nu ar influenţa măsura confiscării dispusă prin sentinţa de condamnare, doar pentru motivul că pe parcursul procesului SC 90 S C.I. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Măsura de siguranţă prev. de art. 118 alin. 1 lit. e C.pen. este instituită pentru a înlătura o stare de pericol constând în aceea că inculpatul condamnat şi-a îndestulat patrimoniul ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, însă numai în condiţiile în care aceste bunuri nu sunt restituite persoanei vătămate sau nu servesc la despăgubirea acesteia..
Faptul că societatea-parte vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză nu trebuie să conducă automat la concluzia că aceasta nu şi-a recuperat prejudiciul, respectiv că nu a fost despăgubită de autorul faptei ilicite, iar procesul-verbal de compensare depus pentru prima dată în dosarul de revizuire, chiar dacă în copie, poate constitui un înscris nou în sensul dispoziţiilor art.394 alin.1 lit.a C.proc.pen., analiza conţinutului acestuia urmând a fi efectuată însă după admiterea în principiu a cererii de revizuire..
Faţă de toate considerentele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind.15 pct.2 lit.d Cod procedură penală şi art. 407 Cod procedură penală, a admis recursul declarat de revizuientul T.D.M. împotriva sentinţei penale nr. 12/CC/2012 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 978/176/2012, a casat această sentinţă numai sub aspectul admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire formulate cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art.118 lit.e C.penal şi, rejudecând în aceste limite:
A admis în principiu cererea de revizuire formulată de condamnatul T.D.M. împotriva sentinţei penale nr. 65/2010 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 17/176/2004, modificată prin decizia penală nr. 55/A/2011 a Tribunalului Alba – Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1120/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, doar în ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării speciale de la condamnatul T.D.M. a sumei de 4370578386, 32 lei, dispuse în baza art.118 lit.e C.penal.
În temeiul art. 405 Cod procedură penală a trimis cauza pentru rejudecare instanţei de fond, Judecătoria Alba Iulia.
Referitor la cererea de suspendare a executării hotărârii supuse revizuirii, Curtea a respins-o ca nefondată, întrucât, în ceea ce priveşte primele două motive invocate prin cererea de revizuire au fost apreciate ca inadmisibile, iar în ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării speciale, instanţa apreciază că procesul-verbal de compensare fiind depus pentru prima dată în dosarul de revizuire şi doar în copie şi necesitând astfel verificări suplimentare, după admiterea în principiu, cu privire la acesta, la acest moment procesual nu se justifică suspendarea executării hotărârii, urmând ca instanţa de fond să aprecieze asupra acestei cereri cu ocazia rejudecării cauzei.
A înlăturat obligarea revizuientului T.D.M. de la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat la fond.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate.
În baza art. 385 ind.15 pct.1 lit.b Cod procedură penală a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.N. împotriva sentinţei penale nr. 12/CC/2012 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 978/176/2012.
