Reziliere unilaterală. Partea care are dreptul la despăgubiri


C. civ., art. 977, art. 1021

între părţi a intervenit contractul din 12 septembrie 2005 pentru valorificarea spaţiului publicitar al televiziunii U TV, inclusiv asociată cu diverse programe şi atragerea sponsorilor pentru evenimente speciale sau organizate de televiziunea pentru situl . Durata contractului era de un an. După două încercări de reziliere a contractului prin acordul părţilor (la 8 noiembrie şi 14 noiembrie 2005). la 14 noiembrie 2005 pârâta a notificat reclamantei rezilierea contractului.

înainte de oriec discuţie privind îndreptăţirea sau nu a reclamantei de a cere despăgubiri – astfel cum au fost formulate prin acţiune -, problema carc trebuie clarificată este cea a temeiniciei rezilierii declarate de pârâtă la 14 noiembrie 2005 şi dacă este sau nu producătoare de efecte juridice.

Deşi prin notificarea din 14 noiembrie 2005 pârâta nu şi-a arătat temeiul de drept al rezilierii, prin scrisoarea din 18 noiembrie 2005 şi prin cea din 30 noiembrie 2005 aduce unele precizări potrivit cu carc temeiul rezilierii s-ar regăsi în art. 17 din contract (nercspectarea de către reclamantă a procedurii de lucru prevăzute de art. 13 din contract, la care mai adaugă referiri la art. 6.1 din contract, care ar fi în conflict cu Legea concurenţei, şi practicarea unor preţuri excesiv de scăzute, completate ulterior cu referiri la art. 4.2.2, art. 4.2.6 şi art. 4.2.9 din contract, care nu ar fi fost respectate) şi în art. 21 din Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi.

într-adevăr, potrivit art. 17.1 din contract, oricare parte are dreptul, în cazul neexe-cutării cuplabile a oricăreia dintre obligaţiile contractuale, „să considere desfiinţat de drept (contractul – n.n.), Iară altă formalitate legală decât notificarea prealabilă cu 30 de zile a părţii în culpă”. Altfel spus. există posibilitatea unei rezilieri de drept, la iniţiativa

oricăreia dintre părţile contractante, dacă s-a produs ncrespectarea cuplabilă a vreunei obligaţii contractuale, printr-o simplă notificare scrisă (tTiră intervenţia justiţiei).

Din această perspectivă, rezilierea de drept a contractului de către pârâtă (chiar dacă a completat ulterior motivarea şi temeiurile rezilierii) se justifică, dată fiind ncrespectarea de către reclamantă (agentul) a unor obligaţii contractuale: de comunicare către pârâtă (clientul) a comenzilor, împreună cu anumite date, încheierea de noi contracte şi alte date convenite (art. 13); de a pune la dispoziţia pârâtei comenzile beneficiarilor de publicitate şi suportul video; de a-i comunica pârâtei, până la 25 ale lunii, evidenţa comenzilor rulate pentru luna precedentă; de a-i arăta clientului, la cerere, contractele cu beneficiarii de publicitate şi facturile emise către aceştia. Pârâta a acuzat nerespectarea acestor obligaţii – şi fiind obligaţii de rezultat, culpa debitorului este prezumată iar reclamanta nu a dovedit contrariul.

Tot astfel, din perspectiva art. 21 din Legea nr. 509/2002, care dispune că orice parte la contractul de agenţie poate rezilia contractul, fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractual. în cazul neîndeplinirii din culpă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte, clientul – pârâta a avut, de asemenea, posibilitatea, pentru motivele arătate, de a rezilia contractul fără a recurge la intervenţia justiţiei în acest scop.

De altfel, ţinând seama de faptul că contractul de agenţie este o varietate a contractului de mandat, contract care presupune o încredere desăvârşită din partea mandantului, pierderea încrederii clientului în agent poate fi, de asemenea, un temei pentru rezilierea contractului în condiţiile art. 17.1. adică fără intervenţia justiţiei.

Toate acestea reprezintă raţiunea pentru care Tribunalul arbitral a considerat că notificarea pârâtei din 14 noiembrie 2005 a fost de natură să rezilieze contractul de agenţie din speţă, începând însă nu cu data notificării – cum declară pârâta -, ci cu 30 de zile de la notificare, aşa cum s-a convenit prin contractul de agenţie (adică de la 15 decembrie 2005).

Pe de altă parte, reclamanta – prin acţiune nu pune în discuţie şi nu contestă rezilierea unilaterală a contractului de către pârâtă, ceea ce se poate interpreta ca o acceptare atât a temeiurilor, cât şi a faptului în sine al rezilierii unilaterale a contractului, ci, invocând această reziliere unilaterală, pe care o consideră un fapt împlinit, a formulat prezenta acţiune în despăgubiri, întcmcindu-se pe stipulaţia de la art. 17.3 din contract (fără a invoca expres acest text din contract).

Or. rezilierea unilaterală este un fapt împlinit, pe care nici reclamanta nu îl mai pune în discuţie. Dar dacă rezilierea unilaterală s-a produs, înseamnă că pârâta şi-a exercitat un drept conferit de contract şi de lege, iar exercitarea unui drept nu este, de principiu, de natură să angajeze răspunderea celui care l-a exercitat pentru eventualul prejudiciu suferit de altcineva. Or, în speţă, reclamanta nu a dovedit că pârâta a exercitat cu rca-credinţă dreptul său de a rezilia contractul ori că acest drept a fost exercitat cu ncrespectarea scopului pentru care a fost creat, aşa cum dispune art. 1 din Decretul nr. 31/1954. Mai mult, reclamanta, fără a contesta rezilierea unilaterală, o consideră drept premisă pentru dreptul său de a pretinde despăgubiri.

Articolul 17.3 din contract este ambiguu şi pare a lăsa deschisă posibilitatea de a pretinde despăgubiri, în caz de reziliere unilaterală a contractului, pentru ambele părţi. O astfel de interpretare este însă absurdă. Deoarece, conform regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 şi urm. C. civ., cel care poate rezilia contractul poate să ceară şi despăgubiri – aşa cum dispune şi art. 1021 C. civ. a considera că şi cel din culpa căruia s-a reziliat contractul ar avea dreptul că ceară despăgubiri ar fi un non sens, cel puţin cât timp nu se dovedeşte reaua-credinţă a celui care şi-a exercitat dreptul şi că l-a exercitat cu nesocotirea scopului pentru carc dreptul a fost stabilit.

în consecinţă, pretenţiile reclamantei la despăgubiri sunt neîntemeiate şi au fost respinse ca atare.

Sentinţa arbitrală nr. 74 din 13 aprilie 2007