-acordarea tichetelor de masă pentru anii 2004 – 2007, conform prevederilor art.1 din Legea 142/1998 şi art.23 din Legea 435/2006;
-acordarea sporului de 25 % la salariul de bază pentru luna decembrie 2006, conform art.38 din Legea 435/2006;
-plata sumelor de bani reprezentând actualizarea cu rata de inflaţie a drepturilor băneşti.
In motivarea cererii reclamanţii arată că sunt funcţionari publici în cadrul D.S.V.S.A şi sunt în drept să primească tichete de masă, sporul de 25% pentru luna decembrie 2006.
In drept acţiunea s-a motivat pe dispoziţiile art.28 din Legea 54/2003, Legea 188/1999, Legea 142/1998, Legea 435/2006, Codul civil, Codul muncii şi Codul de procedură civilă.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Prezenta este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art.15 lit.a din Legea 146/1997.
S-a depus la dosarul cauzei copia carnetelor de muncă ale reclamanţilor , .
Dovada de reprezentant a Federaţiei Sindicale si practică judiciară.
Pârâta nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi prezenta poziţia faţă de cererea de chemare în judecată.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut:
Reclamanţii sunt funcţionari publici în sensul art.2 alin.2 din Legea 1888/1999 în cadrul instituţiei publice D.S.V.S.A.,
Potrivit dispoziţiilor art.31 alin.3 din Legea 188/1999, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Actele normative ce au reglementat sistemul de salarizare până în 2006, respectiv OUG 192/2002, OUG 82/2004, OUG 92/2004 aprobată prin Legea 76/2005, OG 2/2006 aprobată prin Legea 417/2006 şi OG 6/2007 pentru 2007 au prevăzut că soluţionarea contestaţiilor în legătură cu orice drepturi de natură salarială ale funcţionarilor publici să fie de competenţa ordonatorilor de credite, după o procedură administrativă prealabilă.
Potrivit art.48 din OG nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, dispoziţiile OG nr.6/2007 se completează cu prevederile Legii 188/1999R., precum şi cu dispoziţiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea şi alte drepturi pentru personalul bugetar.
Art. 36 alin.2 din Legea 435/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului care îşi desfăşoară activitatea în sistemul sanitar-veterinar stabileşte că dispoziţiile legii salarizării personalului din sistemul sanitar-veterinar se completează cu prevederile legii muncii, civile şi administrative, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice.
Cum reclamanţii sunt funcţionari publici în sensul Legii 188/1999R, prevederile Legii 435/2006 se completează cu dispoziţiile de drept comun în materia salarizării acestei categorii socio-profesionale.
In cauză reclamanţii nu au probat că împotriva deciziei de stabilire a drepturilor salariale, notată în carnetul de muncă s-a formulat contestaţie şi nici nu s-a făcut dovada că s-a solicitat ordonatorului de credite, acordarea unor drepturi salariale noi, precum tichetele de masă şi majorarea salariului conform art.38 din Legea 435/2006.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Administrativ şi Fiscal şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la respectarea condiţiilor prevăzute de actul normativ în materia contenciosului administrativ, în sensul că este necesară formularea unei contestaţii la angajator ordonator de credite, potrivit dispoziţiilor OG 2/2006, respectiv OG 6/2007, iar în urma soluţionării nefavorabile a contestaţiei, funcţionarii publici se pot adresa instanţei de contencios administrativ.
Faţă de lipsa procedurii administrativ prealabilă, prevăzută de OG 2/2006, respectiv OG 6/20007, instanţa, în baza art.137 C.pr.civilă a respins acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă.
Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, în acord şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu constituie un drept absolut, al cărui exercitare nu ar putea fi condiţionată prin lege de îndeplinirea anumitor cerinţe de fond şi formă, iar stabilirea unei proceduri administrative prealabile sesizării instanţei judecătoreşti, nu este de natură să aducă atingere principiului de „acces liber la justiţie”.
Acest considerent de principiu şi-a găsit valabilitatea şi în cauza de faţă.
Cum aspectul inadmisibilităţii a primat , potrivit art.137 C.pr.civilă şi din moment ce acţiunea a fost respinsă pentru acest considerent fondul litigiului nu a putut fi soluţionat.
