Pentru a putea fi instituit sechestrul asigurător reglementat de art. 591 C. proc. civ., este necesar să existe identitate între persoana împotriva căreia este constatată creanţa şi proprietarul bunurilor asupra cărora se cere instituirea sechestrului.
Decizia nr. 993 din 18 mai 2009
Prin încheierea nr. 51 din 25 martie 2009, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de creditoarea SC F.I. SRL, în contradictoriu cu debitoarele SC B. SRL şi SC C.R. SRL, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. 2155/99/2009, creditoarea a chemat în judecată cele două debitoare, solicitând ca, de urgenţă şi tară citarea părţilor, să se dispună, cu numirea F.I. în calitate de custode, înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor evidenţiate în factura fiscală nr. 104/15.10.2008, factura fiscală nr. 105/15.10.2008, factura fiscală nr. 106/15.10.2008 şi factura fiscală nr. 107/15.10.2008 emise de către C.R.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, la data de 15 martie
2007, F.I. şi B. au încheiat contractele de închiriere cu privire la spaţiul comercial S 20 + T 20 în suprafaţă de 130 mp şi spaţiul comercial S 21 + T 21 în suprafaţă de 100 mp. La data de 23 septembrie 2008, F.I. a notificat B. cu privire la obligativitatea executării obligaţiei, esenţiale pentru asigurarea continuării în bune condiţii a colaborării contractuale, de a achita contravaloarea chiriei şi a tuturor celorlalte cheltuieli aferente spaţiilor comerciale, în cuantum de 66.869,86 lei, în termen de 2 zile de la data comunicării notificării şi, totodată, în măsura în care refuză executarea întocmai a obligaţiilor de plată, să participe la o întâlnire de conciliere. La data de 2 octombrie
2008, părţile au încheiat un proces-verbal de conciliere, prin care B. recunoştea existenţa şi cuantumul tuturor debitelor restante, astfel cum au fost prezentate prin notificare (66.869,86 lei) şi se obliga să plătească toate debitele restante, până la data de 30 noiembrie 2008.
In pofida încercărilor nenumărate ale F.I. de soluţionare amiabilă a disputei determinate de încălcarea obligaţiilor contractuale, B. nu a acoperit debitele restante până la data de 30 noiembrie 2008 (încălcând aşadar graficul de eşalonare cuprins în procesul-verbal). La data de 17.02.2009, având în vedere încălcarea în mod continuu de către B. a obligaţiilor contractuale care îi revin şi faţă de ignorarea tuturor somaţiilor transmise în acest sens, reclamanta a trimis către B. notificarea de reziliere a contractelor de închiriere. La data de 17.02.2009, F.I. a procedat la inventarierea bunurilor situate în spaţiile comerciale şi a încheiat procese-verbale de retenţie, cuprinzând toate bunurile din aceste spaţii, cu excepţia acelor bunuri pentru care s-a făcut dovada că aparţin de drept unor terţe persoane, precum şi procese-verbale de predare-primire spaţii.
La data de 27 februarie 2009, C.R. a trimis notificarea nr. 3, datată
26.02.2009, prin care a informat F.I. că majoritatea bunurilor situate în spaţiile comerciale sunt proprietatea C.R., fiind astfel lipsită de temei continuarea reţinerii bunurilor. în probarea efectuării transferului dreptului de proprietate, C.R. a anexat facturile fiscale şi copii ale jurnalului pentru vânzări pe luna octombrie anul 2008, copii ale balanţei sintetice pe luna octombrie 2008 şi copii după jurnalul pentru cumpărări pe luna octombrie 2008.
Prin acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, F.I. a solicitat, în contradictoriu cu B. şi C.R.: în temeiul dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 C. civ., obligarea B. la plata sumei de 287.068,36 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate şi a penalităţilor calculate potrivit prevederilor contractelor de închiriere încheiate pentm folosirea spaţiilor comerciale P.P. şi P.B., situate în cadrul galeriei comerciale F; în temeiul dispoziţiilor art. 975 şi art. 966 C. civ., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. şi C.R., executat prin factura fiscală nr. 104/15.10.2008, factura fiscală nr. 105/15.10.2008, factura fiscală nr. 106/15.10.2008 şi factura fiscală nr. 107/15.10.2008 emisedeC.R.
F.I. a susţinut că are calitatea de creditor al B., pentm o creanţă de 287.068,36 lei, datorată urmare a încălcării obligaţiilor contractuale asumate prin contractele de închiriere. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B. şi C.R. este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat în vederea prejudicierii F.I., a susţinut reclamanta, care a învederat că administratoml comun M.A.P.B. al celor două pârâte a semnat facturile fiscale de transfer al dreptului de proprietate cu privire la bunurile asupra cărora F.I. a exercitat dreptul de retenţie, conform contractelor de închiriere. Reclamanta a mai arătat că vânzarea-cumpărarea având ca obiect marea majoritate a bunurilor situate în spaţiile comerciale a fost realizată la data de 15.10.2008 (astfel cum rezultă din facturile fiscale), deci la scurt timp de la data concilierii. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor situate în spaţiile comerciale are cauză ilicită, fiind realizat cu scopul exclusiv de a sustrage bunurile de la şi de a împiedica F.I. în recuperarea debitului restant.
Reclamanta a susţinut că cererea de instituire a sechestrului asigurător întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 591 alin. (1) C. proc. civ., respectiv: creanţa este constatată prin act scris, respectiv contractele de închiriere, facturile fiscale aferente şi procesul-verbal de conciliere; creanţa este exigibilă de mai mult de 30 de zile, dată fiind scadenţa facturilor fiscale; a făcut dovada că a intentat acţiune pentm recuperarea creanţei de la B.
A învederat totodată reclamanta că măsura sechestrului asigurător este imperios necesară, pentm garantarea posibilităţii sale de acoperire a creanţei existente împotriva B., pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractele de închiriere, în condiţiile în care debitoarea a micşorat prin fapta sa asigurările date în baza contractelor de închiriere.
Pârâtele nu au formulat întâmpinare, cererea fiind soluţionată fără citarea acestora, în condiţiile art. 592 alin. (2) C. proc. civ.
In susţinerea cererii s-au depus înscrisurile menţionate în cerere.
Analizând actele şi lucrările dosamlui, tribunalul a apreciat că cererea este nefondată, pentm următoarele motive.
Potrivit art. 591 C. proc. civ., creditoml care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestm asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitomlui, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni, în cuantumul fixat de instanţă. Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
Instanţa a reţinut că SC F.I. SRL are calitatea de creditor doar în raport cu debitoarea SC B. SRL (în baza contractelor de închiriere, facturilor fiscale aferente pentm creanţa reprezentând chirie şi accesorii, existând deci o creanţă constată printr-un act scris şi exigibilă), nu şi faţă de debitoarea SC C.R. SRL, cu care nu a încheiat niciun fel de raport juridic, neexistând vreo creanţă constatată în scris. De asemenea, s-a făcut dovada că reclamanta a intentat acţiune pentm recuperarea creanţei de la B., neexistând vreo acţiune privind vreo creanţă faţă de C.R. SRL, în raport cu care s-a formulat doar o acţiune în constatare.
Pentm a se putea dispune înfiinţarea unui sechestra, textul de lege prevede, însă, ca o condiţie obligatorie, ca bunurile asupra cărora se instituie măsura să aparţină debitorului, deci acesta trebuie să aibă calitatea de proprietar. Or, în cauză facturile fiscale şi copiile jurnalului pentru vânzări pe luna octombrie anul 2008, copiile balanţei sintetice pe luna octombrie 2008 şi copiile din jurnalul pentm cumpărări pe luna octombrie 2008 fac dovada transferului de proprietate în favoarea SC C.R. SRL, societate faţă de care reclamanta nu are calitate de creditoare. Instanţa nu poate constata, pe această cale, că respectivul contract de vânzare-cumpărare, încheiat între
B. şi C.R., executat prin factura fiscală nr. 104/15.10.2008, factura fiscală nr. 105/15.10.2008, factura fiscală nr. 106/15.10.2008 şi factura fiscală nr. 107/15.10.2008, emise de C.R., este lovit de nulitatea absolută, în absenţa unei hotărâri irevocabile în acest sens, prin care s-ar dispune, totodată, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi revenirea, deci, în patrimoniul debitoarei a respectivelor bunuri.
Prin urmare, constatând că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 591 C. proc. civ., în raport de fiecare debitor în parte, instanţa, în baza art. 592 C. proc. civ., a respins cererea privind înfiinţarea unui sechestra asigurător formulată de SC F.I. SRL, în contradictoriu cu debitoarele SC B. SRL şi SC C.R. SRL, ca fiind nefondată.
împotriva încheierii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041
C. proc. civ.
în motivarea recursului, SC F.I. SRL a reluat prezentarea situaţiei de fapt, din cererea de instituire a sechestrului asigurător înregistrată la Tribunalul Iaşi, şi a arătat din nou că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare dintre cele două intimate, fiind încheiat în vederea prejudicierii intereselor sale. F.I. a învederat că între cele două pârâte există o legătură indisolubilă, reprezentată de administratoml comun şi asociatul comun. Recurenta a pretins că transferai proprietăţii asupra bunurilor din spaţiile comerciale are o cauză ilicită, fiind realizat exclusiv în scopul de a sustrage bunurile de la executare şi de a o împiedica să recupereze debitul restant.
SC F.I. SRL a susţinut că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sechestrul asigurător, din art. 591 alin. (1) C. proc. civ. Ea a pretins că are o creanţă lichidă, exigibilă şi constatată prin înscris, actul scris fiind reprezentat de contractele de închiriere, facturile fiscale aferente şi procesul-verbal de conciliere. Recurenta a învederat că, prin procesul-verbal de conciliere din 2 octombrie 2008, B. i-a recunoscut pretenţiile şi a solicitat acceptarea eşalonării plăţii, până la data de 30 noiembrie 2008, creanţa fiind certă şi constatată în scris. Recurenta a mai arătat că sunt întnmite şi elementele pentru determinarea lichidităţii sumei datorate, iar, în ce priveşte exigibilitatea, ea rezultă din prevederile contractuale şi menţiunile privind scadenţa, înscrise în facturile fiscale emise de F.I.
Reclamanta-recurentă a învederat că a făcut dovada că a intentat acţiune pentru recuperarea creanţei de la B. şi că imperativul instituirii măsurii sechestrului asigurător rezultă din starea economică precară a debitoarei. In lipsa acestei măsuri – a pretins recurenta – eventuala hotărâre de admitere a acţiunii sale ar rămâne fără consecinţe. F.I. a susţinut că măsura temporară a sechestrului asigurător preîntâmpină diminuarea patrimoniului debitoarei, până la obţinerea unui titlu executoriu împotriva acesteia. Recurenta a solicitat ca măsura sechestrului să vizeze bunurile mobile care au făcut obiectul transferului de proprietate între B. şi C.R., instanţa având libera apreciere asupra oportunităţii consemnării unei cauţiuni şi asupra cuantumului acesteia.
In completarea motivelor de recurs, realizată în termen, conform dovezii de comunicare a încheierii recurate şi potrivit art. 104 C. proc. civ., recurenta a arătat că tribunalul a apreciat nelegal că aparenţa de drept nu operează în favoarea sa, cu privire la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, fiind incident cazul de modificare a hotărârii de la art. 304 pct. 9
C. proc. civ. F.I. a pretins că succesiunea evenimentelor arată, fără putinţă de tăgadă, că B. şi C.R. au urmărit un scop ilicit, la transferul bunurilor. Recurenta a susţinut că societatea cumpărătoare nu a făcut dovada plăţii contravalorii bunurilor asupra cărora se solicită instituirea sechestrului. Recurenta a învederat, de asemenea, că are un drept de retenţie şi privilegiu asupra bunurilor debitoarei B., potrivit prevederilor contractuale şi dispoziţiilor legale în materie. F.I. a susţinut şi că a fost greşit reţinută, de tribunal, calitatea C.R. de proprietar, acest aspect urmând a fi lămurit în acţiunea de fond. In această situaţie – a pretins recurenta – tribunalul s-a pronunţat chiar asupra fondului raporturilor dintre părţi, ceea ce atrage incidenţa pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. F.I. a arătat, referitor la această critică, că nulitatea transferului dintre B. şi C.R. lipseşte retroactiv de efecte juridice respectivul transfer. Contractul având o cauză ilicită, a pretins recurenta că intimata
C.R. nu a fost niciodată proprietara bunurilor. In fine, recurenta a susţinut că greşit a reţinut tribunalul că nu ar avea o creanţă împotriva C.R., creanţa fiind bazată pe acţiunea revocatorie de fond. Prin admiterea acţiunii revo-catorii – a pretins recurenta – F.I. va avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva acestei societăţi comerciale, cu privire la contravaloarea bunurilor.
Intimatele nu au formulat întâmpinare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Punctul 6 al art. 304 C. proc. civ. nu este incident în speţă, atât timp cât tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Instanţa a fost învestită cu o cerere de instituire a unui sechestru asigurător şi s-a pronunţat în limitele învestirii, stabilind corect situaţia de fapt şi interpretând şi aplicând judicios prevederile legale care reglementează această procedură specială.
Curtea de apel a constatat că, în esenţă, este pe deplin corectă concluzia tribunalului, potrivit cu care intimata B. este debitoarea societăţii F.I., dar nu mai are calitatea de proprietară a bunurilor pe care se cere sechestrul, în timp ce intimata C.R., proprietara bunurilor, nu are calitatea de debitoare a F.I. Prin urmare, în raport cu B., nu este îndeplinită condiţia obligatorie ca debitorul să fie proprietarul bunurilor pentru care se cere sechestrul, condiţie ce rezultă fără echivoc din art. 591 alin. (1) C. proc. civ., iar faţă de C.R. lipseşte o altă cerinţă obligatorie a sechestrului, derivând din art. 591, şi anume existenţa debitului. împrejurarea că F.I. a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două intimate nu este de natură – în pofida susţinerilor contrarii ale recurentei – a-i conferi societăţii C.R. calitatea de debitoare a recurentei şi nu poate înlătura, la acest moment, efectul translativ de proprietate al contractului, pentru a se putea reţine că bunurile ar fi proprietatea debitoarei B.
Curtea de apel a mai reţinut că în procedura de faţă sunt neconcludente argumentele recurentei, vizând motivele de nulitate a contractului dintre intimate, aceste argumente neavând legătură cu sechestrul, ci cu judecata ce se poartă pe fond. în prezentul recurs, curtea a reţinut că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile Codului de procedură civilă (art. 591-592), vizând sechestrul asigurător, pct. 9 al art. 304 nefiind incident. In fine, analizarea cauzei sub toate acele aspecte invocate de recurentă, care excedează cadrului art. 304 C. proc. civ., conform art. 3041 C. proc. civ., relevă că încheierea supusă prezentului recurs este temeinică.
în aplicarea art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ., curtea a respins recursul, menţinând încheierea Tribunalului Iaşi.
Art. 3 pct. 6 din a fost modificat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 169/2010 (M. Of. nr. 505 din 21 iulie 2010), astfel că, în noua reglementare, „prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile. Creditorii, inclusiv cei bugetari, vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăşi suma prevăzută la pct. 12”.
Art. 138 alin. (3) a fost modificat prin art. I pct. 54 din Legea nr. 169/2010 (M. Of. nr. 505 din 21 iulie 2010), astfel că, în noua reglementare, „dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală”.
Art. 138 alin. (3) a fost modificat prin art. I pct. 54 din Legea nr. 169/2010 (M. Of. nr. 505 din 21 iulie 2010), astfel că, în noua reglementare, „dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabilc de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală”.
