Prin încheierea din 06.05.2011 s-a respins ca neîntemeiată cererea pentru instituirea sechestrului asigurator formulată de reclamanţi şi au fost obligaţi să plătească pârâtei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtă prin întâmpinare, instanţa, faţă de motivele invocate în susţinerea excepţiei, a calificat-o ca o apărare de fond, fiind avută în vedere la analiza condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 591 Cod procedură civilă.
Sechestrul asigurător reprezintă o măsură destinată să indisponibilizeze bunurile mobil sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea pe care o va pronunţa. Rezultă că la măsura înfiinţării sechestrului asigurător se poate recurge doar atunci când obiectul acţiunii vizează plata unei creanţe.
Potrivit art. 591 alin.1 Cod procedură civilă „creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.
În conformitate cu alin 3 al aceluiaşi text de lege „instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de alin. 1 şi să depună o cauţiune al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă.”
În mod excepţional legea mai permite înfiinţarea sechestrului asigurător chiar dacă creanţa nu a ajuns la scadenţă dar numai când datornicul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise, ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea.
În speţă, reclamanţii, în calitatea lor de acţionari ai societăţii pârâte, au formulat cererea de instituire sechestru asigurător asupra bunurilor imobile precizate în petitul cererii, motivat de faptul că noul administrator al societăţii pârâte a început să înstrăineze din activele societăţii.
În analiza condiţiei intentării acţiunii de fond, instanţa reţine că odată cu depunerea prezentei cereri reclamanţii au depus certificat de grefă din care rezultă că anterior promovării cererii au înregistrat pe rolul aceleiaşi instanţe dos. nr. 7670/110/2010 având ca obiect acţiune în anulare a hotărârii AGA.
Ulterior, în cursul procedurii ,reclamanţii au mai promovat o acţiune având ca obiect dizolvare societate, dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 2042/110/2011.
Instanţa reţine că, pe de o parte niciuna din cele două nu poartă în principal asupra realizării unei creanţe, iar pe de altă pate, în ceea ce priveşte cea de-a doua acţiune – a fost intentată după formularea cererii de instituire sechestru, şi nu anterior, aşa cum prevăd disp. art. 591 alin1 Cod procedură civilă..
Nici condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 591 alin.3 Cod procedură civilă nu este îndeplinită, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că există pericolul ca pârâta să-şi risipească averea.
Deşi au susţinut că pârâta a procedat la înstrăinarea a parte din activele societăţii, la dosarul cauzei nu s-a depus niciun înscris în acest sens, extrasele de carte funciară depuse la dosar atestând faptul că imobilele asupra cărora s-a solicitat măsura înfiinţării sechestrului sunt proprietatea societăţii pârâte.
Faptul că potrivit extrasului de carte funciară s-a notat, la data de 14.03.2011, admiterea cererii având ca obiect „recepţie propunere dezmembrare imobil”, nu face dovada risipirii averii debitoarei în înţelesul disp.art.591 alin.-3 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii.
Recursul a fost timbrat cu 39 lei de către recurenta M.V. şi câte 20 lei ceilalţi recurenţi. S-a achitat timbru judiciar de 1,50 lei de către recurenta M.V. şi câte 0,15 lei ceilalţi recurenţi.
În motivarea recursului recurenţii arată că sunt membrii fondatori ai SC M. SA TG. OCNA, iar patrimoniul acesteia este format din 15 spaţii comerciale în suprafaţă de 3426,02 mp. Că au calitatea de acţionari ai societăţii deţinând împreună 33% din capitalul social, că dreptul de proprietate este separat de dreptul de creanţă pe care îl au asupra cotei corespunzătoare din patrimoniul societăţii, că acţiunea de anulare a hotărârii AGA vizează motive de nulitate absolută şi relativă, iar în cazul admiterii acţiunii s-ar ajunge la restabilirea situaţiei anterioare, adică la vechiul consiliu de administraţie.
Arată că a făcut dovada că la data de 15.09.2010 societatea nu avea decât datorii curente, că funcţiona în parametrii de profit şi s-a făcut dovada că au fost înstrăinate spaţii comerciale de 1095 mp.
Mai arată că legiuitorul când s-a referit la creanţă în art. 591 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, nu a făcut-o în sens limitativ, instanţa la analiza dreptului de creanţă trebuia să aplice prin extensie dispoziţiile art. 591 Cod procedură civilă.
Greşit a reţinut instanţa că la data introducerii cererii de sechestru nu era formulată cererea de dizolvare a societăţii şi că această cauză nu ar purta asupra realizării creanţei. Premisele creanţei s-au născut când s-a preluat abuziv administraţia societăţii fiind afectat dreptul de creanţă al recurentei.
Curtea, verificând sentinţa recurată în limitele motivelor de recurs formulate şi cu respectarea dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Recurenţii sunt acţionarii societăţii comerciale împotriva căreia a formulat cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator. Dreptul de creanţă invocat de aceştia îl constituie cota-parte din activul societăţii intimate după eventuala lichidare a acesteia.
La data formulării cererii de sechestru societatea nu era în stare de lichidare sau dizolvare. Aşadar, creanţa invocată de recurenţii-reclamanţi nu este exigibilă.
De asemenea, creanţa invocată nu are un caracter determinat fiind doar determinabilă în raport de cota de participare la capitalul social.
Admiţând că recurenţii ar avea o creanţă împotriva societăţii, aceasta este incertă. Astfel, potrivit art. 233 din , dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, iar lichidarea societăţii se face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea 31/1990. Potrivit art. 260 al.2 din doar bunurile rămase după radierea societăţii revin acţionarilor care răspund, în limita valorii acestora, pentru acoperirea creanţelor societăţii, în ipoteza radierii societăţii, sau în situaţia lichidării, sumele cuvenite acţionarilor se stabilesc de lichidator din activul rămas după lichidare (art. 268 din Legea 31/1990).
Concluzionând sub acest aspect, recurenţii nu deţin nici o creanţă certă faţă de societatea intimată şi astfel dispoziţiile art. 591 al.1 şi 2 Cod procedură civilă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, sunt inaplicabile.
În ceea ce priveşte dispoziţiile al.3 din art. 591, acestea au în vedere situaţia în care creanţa nu este exigibilă, însă debitorul urmăreşte să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea.
În cauză, societatea comercială a înstrăinat o serie de active. Potrivit art. 70 din Legea 31/1990, administratorii societăţii pot face toate operaţiunile cerute pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii, iar potrivit art. 72 din aceeaşi lege, administratorii răspund potrivit dispoziţiilor referitoare la mandat şi cele prevăzute de lege.
Aşadar, este prezumat că administratorul societăţii a efectuat acte de înstrăinare a bunurilor în realizarea obiectului de activitate al societăţii, încălcarea acestei obligaţii de către administrator poate fi cenzurată de adunarea generală a acţionarilor în cadrul prevăzut de Legea 31/1990.
În consecinţă, instanţa reţine că în cauză nu s-a făcut dovada ascunderii sau risipirii averii şi având în vedere şi cele reţinute la analiza incidenţei art. 591 al.1 şi 2Cod procedură civilă, constată că şi sub acest aspect hotărârea recurată este legală şi temeinică.
Este adevărat că între recurenţi şi acţionarii majoritari ai societăţii intimate, există neînţelegeri privitoare la modul în care este administrată societatea, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, însă acestea urmează a fi clarificate în cadrul oferit de dispoziţiile Legii 31/1990(A), ori pe calea dreptului comun, când este contestată valabilitatea actelor de înstrăinare efectuate de societatea intimată prin organele sale de conducere şi nu incidental prin procedura specială a sechestrului asigurator.
