Aplicarea art.137 din legea nr.64/1995 nu se poate dispune din oficiu, în lipsa unei cereri de chemare în judecată, formulate potrivit cerinţelor art.112 C.p.civ, ce poate fi promovată de oricare creditor.
Prin sentinţa nr. 635 din 31 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 51/F/1/2004, s-a admis sesizarea din oficiu a judecătorului-sindic şi au fost obligaţi în solidar administratorii sociali DCF şi DMS la plata pasivului debitoarei în sumă de 418.496.415 lei.
Împotriva sentinţei au declarat recurs administratorii sociali care au solicitat casarea sentinţei şi respingerea cererii de antrenare a răspunderii şi de instituire a măsurilor asiguratorii pentru plata pasivului debitoarei.
Cu ocazia dezbaterilor pe fond, recurenţii au invocat nelegalitatea sesizării judecătorului/sindic, arătând că acesta nu se putea sesiza din oficiu.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivului de recurs de ordine publică, invocat de recurenţi, respectiv încălcarea normelor imperative referitoare la sesizarea instanţei, Curtea constată că recursul este fondat.
Ca o expresie a principiului disponibilităţii, judecătorul este chemat să se pronunţe numai asupra acţiunilor şi cererilor cu care este sesizat.
Pentru raţiuni bine determinate, prin derogare de la principiul enunţat, legiuitorul a prevăzut că instanţa se poate sesiza din oficiu în anumite materii.
Din cuprinsul dispoziţiilor art.137 din Legea 64/1995, rezultă că pentru a lua măsura ca o parte din pasivul societăţii debitoare să fie suportată de către administratorii sociali, este necesar ca judecătorul-sindic să fie sesizat cu o astfel de cerere de persoana ce justifică un interes. Judecătorul nu se poate pronunţa asupra unei cereri- sesizări, formulată chiar de acesta. Cererea de antrenare a răspunderii administratorului social are caracter şi nu poate fi formulată de cel ce este chemat să o dezlege.
Atunci când legiuitorul a înţeles că judecătorul-sindic se poate sesiza din oficiu, a prevăzut aceasta în mod expres şi anume în ceea ce priveşte luarea măsurilor asiguratorii, potrivit art.139 din lege.
Prin urmare, judecătorul-sindic s-a pronunţat fără să fi fost investit, încălcându-se normele imperative, referitoare la sesizarea instanţei, ceea ce afectează legalitatea hotărârii pronunţate.
În raport de această situaţie, Curtea consideră de prisos analizarea criticilor ce vizează nelegalitatea sentinţei pe fond.
În temeiul art.312 alin.1 şi 3 C.pr.civ., se va admite recursul, se va modifica sentinţa în sensul că se va respinge cererea de sesizare din oficiu.
