INAPLICABILITATEA ART. 1073-1077 C. CIV. CU PRIVIRE LA CONTRACTUL SECRET DE VÂNZARE-CUMPĂRARE. EFECTE FAŢĂ DE TERŢI. APRECIEREA CULPEI PROCESUALE ÎN CE PRIVEŞTE PLATA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ
Intre părţile actului secret, contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată şi-a produs pe deplin efectele, reclamanta îndeplinindu-şi obligaţia contractuală de a preda efectiv autoturismul, inclusiv cheile şi documentele cerute de lege pentru identificarea acestuia, iar pârâtul de rândul 1 şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată a preţului, aşa cum relevă răspunsul pârâtului de rândul 1 la interogatoriul propus de reclamantă.
Pârâtul de rândul 2 are legitimare procesuală pasivă în calitate de persoană interpusă în contractul simulat prin interpunere de persoane, pentru a asigura opozabilitatea faţă de acesta a hotărârii pronunţate asupra acţiunii în simulaţie.
Ca efect al admiterii acţiunii în declararea simulaţiei, terţilor le este opozabil actul secret, respectiv D.G.P.M.B. va ţine seama îri procedura de radiere a
autoturismului de contractul de vânzare-cumpărare constatat prin înscrisul sub semnătură privată încheiat între reclamant şi pârâtul de rândul 1.
Instanţa apreciază ca neîntemeiat capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare (…) între părţi producându-şi efectele un veritabil contract de vânzare-cumpărare (…); reclamanta nu a făcut dovada că între părţi s-ar fi încheiat doar un de vânzare-cumpărare din care să se fi născut doar o obligaţie de a face (aceea de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare).
în temeiul art. 275 C. pr. civ. interpretat sistematic şi prin prisma argumentului a fortiori, instanţa va respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată, întrucât pârâtul prezent la al doilea termen de judecată, deşi după prima zi de înfăţişare (definită la art. 134 C. pr. civ.) care a constituit şi primul termen de judecată, nu s-a opus admiterii cererii, nu a contestat înscrisul sub semnătură privată ce i se opunea potrivit art. 1177 alin. 1 C. civ., iar procedura de citare a acestuia s-a îndeplinit prin afişare, în condiţiile art. 92 alin. 4 teza a doua
C. pr. civ. pentru ambele termene de judecată.
Or, raţiunea legii face aplicabile şi în speţă prevederile art. 275 C. pr. civ., cât timp poziţia pârâtului în cauză a redus durata eventuală a litigiului şi nu a ocazionat probatoriu suplimentar ori amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, pârâtul neputând fi considerat în culpă procesuală.
(Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 5239 din 10 mai 2001)
INSTANTA
DELIBERÂND
Constată că prin cererea înregistrată la data de 09.03.2001, legal timbrată, reclamanta a solicitat să se constate că a înstrăinat autoturismul marca Dacia tip 1300 Berlină, pârâtului A.M. la data de
28.07.2000, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a autoturismului, obligarea pârâtului de rândul 1 la radierea autoturismului din evidenţele D.G.P.M.B., precum şi la plata cheltuielilor de judecată, întrucât la data de 28.07.2000 între reclamantă şi pârâtul A.M. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare cu privire la autoturismul de mai sus, confirmat printr-un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă”. Cu acea ocazie, în prezenţa martorilor, reclamanta a predat cumpărătorului A.M. talonul maşinii, cartea de identitate şi două rânduri de chei, cu un exemplar al „chitanţei”, cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a radia autoturismul de pe numele reclamantei. La data de 03.08.2000 părţile s-au întâlnit la D.I.T.I., ocazie cu care s-a perfectat un contract tip în care la rubrica destinată dobânditorului a fost trecut numele pârâtului de rândul 2, S.C. Autoturismul se
află în posesia şi folosinţa exclusivă a pârâtului de rândul 1, astfel că reclamanta se află în imposibilitate obiectivă de a proceda la radierea autoturismului, întrucât nu poate obţine certificatul de atestare a calităţilor tehnice ale autovehiculului, cerinţă indispensabilă radierii.
în drept au fost invocate prevederile art. 111, art. 112, art. 274 C. pr. civ., art. 1073, art. 1075, art. 1076 C. civ., H.G. nr. 610/1992, Decretul 328/ 1966, modificat, Instrucţiunile Ministerului de Interne, Finanţelor şi Transporturilor nr. 290/2802/ 1189.
Pârâtul A.M. nu s-a opus admiterii cererii, fără cheltuieli de judecată.
Pârâtul de rândul 2, deşi legal citat, nu şi-a precizat poziţia în cauză şi nu a formulat întâmpinare.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului de rândul 1, invocată din oficiu, a fost unită cu fondul, în temeiul art. 137 alin. 2 C. pr. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că între reclamantă şi pârâtul de rândul 1 A.M. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare simulat prin interpunere de persoane cu privire la
autoturismul marca Dacia, tip 1310 Berlină. Suntem în prezenţa simulaţiei prin interpunere de persoane, întrucât:
1. există concomitent două contracte, unul public, aparent, simulat şi un altul secret, ambele încheiate în formă scrisă (filele 13 şi 15).
2. contractul aparent este încheiat între reclamantă şi pârâtul de rândul 2, S.C., la data de
03.08.2000, dată certă în condiţiile art. 1182 C. civ., prin înregistrarea la D.I.T.I. sector 1 Bucureşti (fila 13).
3. actul secret (contraînscrisul), având acelaşi obiect, a fost încheiat la data de 28.07.2000, deci anterior actului aparent, între reclamantă şi pârâtul de rândul 1 A.M. (fila 15).
4. prin actul secret s-a stabilit în calitate de beneficiar al contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului pârâtul de rândul 1 A.M.
Acţiunea în simulaţie (în declararea simulaţiei) poate avea ca titular orice persoană interesată, inclusiv terţii faţă de care produce efecte doar actul aparent (în măsura în care nu formulează acţiune în declararea simulaţiei, caz în care nu mai operează inopozabilitatea actului secret). Efectul esenţial al acţiunii în simulaţie îl constituie înlăturarea efectelor contractului aparent, singurul contract eficient rămânând contractul secret, care devine astfel opozabil şi terţilor, aceştia nemaiputând invoca actul aparent.
între părţile actului secret, contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată şi-a produs pe deplin efectele, reclamanta îndeplinindu-şi obligaţia contractuală de a preda efectiv autoturismul, inclusiv cheile şi documentele cerute de lege pentru identificarea acestuia, iar pârâtul de rândul 1 şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată a preţului, aşa cum relevă răspunsul pârâtului de rândul 1 la interogatoriul propus de către reclamantă (filele 18-19). Instanţa apreciază ca mărturisire deplină lipsa nejustificată a pârâtului de rândul 2, legal citat, cu menţiunea „la interogatoriu”, în temeiul art. 225 C. pr. civ., sub aspectul îndeplinirii de către părţile actului secret a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv sub aspectul executării actului secret (filele 16-17).
Faţă de cele reţinute, instanţa apreciază excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului de rândul 1, excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută, ca neîntemeiată, urmând
să o respingă ca atare în temeiul art. 109 C. pr. civ., raportat la art. 1175 C. pr. civ. pârâtul de rândul 1 fiind beneficiarul contractului de vânzare-cumpărare real, care corespunde voinţei interne, reale a părţilor, în calitate de cumpărător, având legitimare procesuală pasivă, în privinţa tuturor capetelor de cerere, în primul rând ca pârât în acţiunea în simulaţie.
Pârâtul de rândul 2, S.C., are legitimare procesuală pasivă în calitate de persoană interpusă în contractul simulat prin interpunere de persoane, pentru a asigura opozabilitatea faţă de acesta a hotărârii pronunţate asupra acţiunii în simulaţie.
Faţă de cele reţinute, instanţa apreciază cererea ca întemeiată în parte, urmând să o admită ca atare în temeiul art. 969 alin. 1, art. 970 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1175 C. civ., art. 1176, art. 1179 alin. 1, C. civ. raportat la art. 1073
C. civ. şi art. 981 C. civ. coroborate cu prevederile art. 94 alin. 1 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, urmând să constate că reclamanta a înstrăinat autoturismul pârâtului A.M.; ca efect al admiterii acţiunii în declararea simulaţiei, terţilor le este opozabil actul secret, respectiv
D.G.P.M.B. va ţine seama în procedura de radiere a autoturismului de conractul de vânzare-cumpărare constatat prin înscris sub semnătură privată încheiat între reclamantă şi pârâtul A.M. Instanţa va obliga pârâtul A.M. la radierea autoturismului de pe numele reclamantei din evidenţele D.G.P.M.P., obligaţie expres prevăzută de lege, ce-i incumbă acestuia în calitate de cumpărător (dobânditor) al autoturismului.
Instanţa apreciază ca neîntemeiat capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, urmând să-l respingă ca atare, în temeiul art. 1169 C. civ., raportat la art. 1073 C. civ. şi art. 1175 C. civ., între părţi producându-şi efectele un veritabil contract de vânzare-cumpărare, opozabil terţilor ca urmare a admiterii acţiunii în declararea simulaţiei; reclamata nu a făcut dovada că între părţi s-ar fi încheiat doar un antecontract de vânzare-cumpărare din care să se fi născut doar o obligaţie de a face (aceea de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare), caz în care s-ar fi putut cere, în virtutea principiului executării în natură a obligaţiilor contractuale, consacrat de prevederile art. 1073 C. civ., pronunţarea unei astfel
de hotărâri (care ar fi suplinit consimţământul pârâtului promitent cumpărător la perfectarea contractului, respectiv îndeplinirea în natură, în mod silit, a obligaţiei de a face, care incumba acestuia).
în temeiul art. 275 C. pr. civ. interpretat sistematic şi prin prisma argumentului a fortiori, instanţa va respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, întrucât pârâtul, prezent la al doilea termen de judecată, deşi după prima zi de înfăţişare (definită la art. 134 C. pr. civ.) care a constituit şi primul termen de judecată, nu s-a opus admiterii cererii, nu a contestat înscrisul sub semnătură privată ce i se opunea potrivit art. 1077 alin. 1 C. civ., iar procedura de citare a acestuia s-a îndeplinit prin afişare, în
condiţiile art. 92 alin. 4 teza a ll-a C. pr. civ. pentru ambele termene de judecată. Nu este îndeplinită condiţia ca pârâtul să fi fost pus în întârziere anterior introducerii cererii de chemare în judecată, notificarea nr. 1554 prin intermediul Biroului executorilor judecătoreşti de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, fiind datată 09.03.2001, data înregistrării cererii de chemare în judecată (iar nu anterior acesteia – fila nr. 12). Or, raţiunea legiuitorului face aplicabile şi în speţă prevederile art. 275 C. pr. civ. cât timp poziţia pârâtului în cauză a redus durata eventuală a litigiului şi nu a ocazionat probatoriu suplimentar ori amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, pârâtul neputând fi considerat în culpă procesuală.
NOTĂ
1. Precizări prealabile. Sentinţa reprodusă mai sus atrage atenţia atât prin problemele de drept implicate, şi anume simulaţia, respectiv executarea în natură „atipică” a obligaţiei de a face în temeiul art. 1073-1077 C. civ., cât şi prin modul de argumentare a soluţiei.
în speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune având patru capete de cerere:
a) constatarea unei simulaţii prin interpunere de persoană în sensul că adevăratul cumpărător al unui autoturism este cel menţionat în contractul secret;
b) obligarea adevăratului cumpărător la radierea autoturismului de pe numele vânzătorului în evidenţele D.G.P.M.B.;
c) pronunţarea unei hotărâri, în temeiul contractului secret, dar real, care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare a autoturismului în raporturile dintre vânzător şi adevăratul cumpărător;
d) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
în soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere, instanţa a reţinut în mod corect că din constatarea existenţei contractului secret de vânzare-cumpărare decurge inadmisibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare între părţile contractului secret.
într-adevăr, prin „dezvăluirea” simulaţiei prin interpunere de persoane (soluţia dată primului capăt de cerere), s-a constatat existenţa unui contract de vânzare-cumpărare (constatat prin „chitanţă”) având un alt cumpărător decât cel menţionat în contractul aparent (contractul încheiat la D.I.T.L. – sector 1 Bucureşti), nu mai este necesar şi, de altfel, nici admisibil ca instanţa să pronunţe o hotărâre care „să ţină locul” acelui contract.
Cum judicios s-a arătat în considerente, numai existenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare ar fi justificat pronunţarea unei hotărâri în temeiul art. 1073-1077
C. civ., întrucât această hotărâre, ţinând loc de contract de vânzare-cumpărare, ar fi fost singura aptă să producă efectul translativ de proprietate, efect străin antecontractului.
Or, în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, acest efect se produce pe data încheierii sale; în consecinţă, instanţa care a constatat în prealabil existenţa unui asemenea contract (inclusiv cu ocazia soluţionării unei cereri în declararea simulaţiei) nu ar putea
să pronunţe o hotărâre judecătorească care să îi „ţină locul” ca şi cum vânzarea nu s-ar fi perfectat anterior, ci „se perfectează” prin chiar hotărârea judecătorească.
în alţi termeni, chiar dacă, după cum însăşi acţiunea introdusă în speţă o arată, încă se persistă în practică în ce priveşte această confuzie, nu trebuie să se pună semnul identităţii între hotărârea judecătorească de constatare a unei vânzări (de fapt, o hotărâre de constatare a dreptului de proprietate dobândit ca urmare a unei vânzări) şi hotărârea care „ţine loc de vânzare-cumpărare
– prima presupune existenţa unui contract translativ deja perfectat, pe care nu face decât să îl consolideze în scopul de a-l pune la adăpost ori de a înlătura eventuale „contestaţii” din partea celor interesaţi să afirme inexistenţa vânzării;
– cea de-a doua are ca premisă existenţa unui acord de voinţă ce nu echivalează cu vânzarea, dar îl obligă pe proprietar să consimtă în viitor la perfectarea ei (antecontract) şi îşi propune, prin „suplinirea consimţământului” proprietarului care refuză a-şi executa în natură obligaţia asumată, să se asimileze vânzării înseşi, desigur numai sub aspectul efectelor acesteia: o dată cu pronunţarea hotărârii se nasc drepturi şi obligaţii identice cu cele generate de perfectarea vânzării propriu-zise.
Aşadar, în raport cu soluţia admiterii capătului de cerere privitor la declararea simulaţiei, apare ca justificată soluţia respingerii pretenţiei referitoare la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de vânzare între părţile contractului secret.
în nota de faţă vor fi examinate în principal soluţia şi argumentaţia date în legătură cu cel dintâi capăt de cerere, şi anume cel care se referă la simulaţia prin interpunere de persoane, urmând a se face şi consideraţii, de natură subsidiară, privitoare la obligarea adevăratului cumpărător la radierea numelui vânzătorului din evidenţele D.G.P.M.B. Totodată, va fi analizată şi motivarea care a stat la baza respingerii pretenţiei având ca obiect cheltuielile de judecată.
Este de observat că în considerentele sentinţei pronunţate s-au reţinut următoarele:
– în speţă au fost încheiate două contracte de vânzare-cumpărare, dintre care unul „public” şi unul „secret”;
– contractul secret s-a încheiat anterior contractului public;
– prin contractul secret „s-a stabilit în calitate de beneficiar al contractului de vânzare-cumpărare (subl. ns. – B.D.)” cumpărătorul din contractul secret;
– părţile contractului secret şi-au executat obligaţiile decurgând din acest contract. în acest sens, instanţa a apreciat „ca mărturisire deplină lipsa nejustificată a pârâtului de rândul 2 (cumpărătorul din contractul public – n.n.), legal citat, cu menţiunea „la interogatoriu”, în temeiul art. 225 C. pr. civ., sub aspectul îndeplinirii de către părţile actului secret a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv sub aspectul executării actului secret”.
Sintetizând, instanţa, constatând existenţa a două vânzări având acelaşi obiect, acelaşi vânzător, dar cumpărători diferiţi, din care prima încheiată ar fi aceea constatată printr-un înscris sub semnătură privată (deci un „contract secret’), a apreciat că prin aceasta „s-a stabilit” ca efectele la care se ‘referă cea de-a doua vânzare, constatată printr-un act „public”, să se producă între părţile „vânzării secrete”. în această concepţie, cumpărătorul din cea de-a doua vânzare ar trebui privit ca interpusul cumpărătorului din prima vânzare;
– în consecinţă, pârâtul-cumpărător din contractul secret devine cel obligat la radierea, în evidenţele D.G.P.M.B., a autoturismului de pe numele reclamantului-vânzător. Este
de menţionat că D.G.P.M.B. nu a fost parte în proces, însă, potrivit sentinţei, ea are poziţia unui terţ faţă de care, în urma admiterii cererii de declarare a simulaţiei, va fi opozabil contractul secret ş, pentru acest motiv, „va ţine seama în procedura de radiere a autoturismului de contractul de vânzare-cumpărare constatat prin înscris sub semnătură privată”.
Apreciem că soluţia pronunţată cu privire la primele două capete de cerere nu este la adăpost de orice critică pentru argumentele înfăţişate în cele ce urmează. în acest scop, se va arăta că instanţa nu a stabilit în mod indiscutabil existenţa acordului simulatoriu de interpunere (2), se va evidenţia relevanţa insuficientă în dovedirea simulaţiei pe care o prezintă anterioritatea „contractului secret” (3a), ca şi executarea sa integrală (3b), finalizând critica sentinţei prin observaţii legate de efectele simulaţiei faţă de terţi (4).
în finalul notei, va fi analizată pe scurt problema cheltuielilor de judecată, pe care instanţa nu le-a acordat apreciind că în sarcina pârâtului de rândul 1 nu se poate reţine o culpă procesuală (5).
2. Interpunerea de persoane presupune un acord de voinţă, preexistent actului public, încheiat între cel care doreşte să-şi păstreze „anonimatul” şi cel ales să îi asigure acest avantaj. Fără a recurge la un examen teoretic aprofundat asupra simulaţiei prin interpunere de persoane, considerăm utile câteva precizări legate de elementele sale constitutive. în particular, ne vom concentra chiar asupra elementului interpunerii, greşit abordat, în opinia noastră, de instanţă, care poate fi cel mai bine conturat imaginând în mod corect „scenariul de fapt”, tipul de situaţie care ocazionează interpunerea de persoane.
Astfel, două subiecte de drept convin asupra necesităţii de a încheia între ele un contract (de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism). Cel care urmează să deţină calitatea de cumpărător îşi exprimă interesul de a nu-şi dezvălui această calitate în faţa unei anumite persoane care, prin forţa împrejurărilor ori ca urmare a anumitor condiţii sau „proceduri” pe care legea le impune pentru acel tip de contract din raţiuni de opozabilitate sau de evidenţă, vor ajunge sau pot să ajungă a cunoaşte existenţa contractului respectiv (în acelaşi exemplu, D.G.P.M.B.).
Prin urmare, se pune problema de a satisface ambele obiective, şi anume producerea efectelor contractului între părţi şi, în acelaşi timp, disimularea acestei realităţi faţă de anumite persoane.
în acest scop, cele două persoane recurg la următoarea operaţiune juridică:
– pe de o parte, perfectează contractul care va produce efecte între ele (deci, ele sunt părţile unui contract „sincer”) într-o formă ce trebuie să fie cât mai puţin accesibilă persoanei faţă de care există interesul de a disimula realitatea; acest contract este, aşadar, „contractul secret”, dar caracterul său ocult nu neapărat unul absolut, deoarece părţile nu urmăresc să îl sustragă cunoaşterii tuturor celorlalte subiecte de drept, ci, în mod particular, doar unei (unor) persoane care, în acest fel, devine „terţ interesat”;
– pe de altă parte, ele recurg la un „aranjament” (identificat de unii autori ca fiind „acordul simulatoriu”): convin, concomitent cu perfectarea contracului real şi secret asupra încheierii unui al doilea contract, cu acelaşi conţinut juridic, însă destinat „terţului interesat” (deci, un „contract public”; în speţa noastră contractul înregistrat la D.I.T.L. -sector 1 Bucureşti) unde partea care doreşte să-şi păstreze „anonimatul” va fi „înlocuită” de o altă persoană, adică o „persoană interpusă” (în exemplul nostru, cumpărătorul din contractul public), fără ca, prin acest artificiu, părţile contractului real să înţeleagă că interpusul ar putea să beneficieze el însuşi, măcar în parte, de vreun efect juridic dintre cele produse de contractul secret.
Pentru a înlătura însă riscul ca cel proiectat de părţi drept un simplu „interpus” să invoce pentru sine efectele contractului secret (în exemplul nostru, transferul proprietăţii şi obligaţia de predare a autoturismului) pe temeiul bunei sale credinţe (constând tocmai în necunoaşterea „înscenării”) părţile au la dispoziţie o singură soluţie: interpunerea să fie convenită de comun acord cu persoana interpusă (în exemplul nostru, ar însemna ca cel care figurează în contractul public în calitate de cumpărător să fi participat la acordul simulatoriu).
Concluzionând, în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, se încheie, simultan cu contractul secret, un acord simulatoriu cu participarea cel puţin a persoanei, parte în contractul secret, doritoare să-şi păstreze anonimatul faţă de terţii interesaţi şi a persoanei dispuse să asigure acest avantaj prin menţionarea sa în contractul public într-o calitate echivalentă;opera\unea juridică se întregeşte o dată cu încheierea efectivă a contractului public în condiţiile convenite prin acordul simulatoriu.
Teza potrivit căreia interpusul este în mod esenţial parte a acordului simulatoriu, fiind în perfectă cunoştinţă de cauză asupra rolului său exclusiv de a ascunde terţului interesat una dintre părţile contractului secret, este, în fond, conformă cu accepţiunea dată de limbajul comun noţiunilor de „interpunere” şi de „interpus”; în acord cu acest înţeles din limbajul comun, nimeni nu poate fi un interpus decât asumându-şi o atare poziţie în mod anticipat şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Or, în speţă, după cum rezultă cel puţin din lectura considerentelor sentinţei examinate, instanţa nu s-a preocupat de a stabili existenţa unui acord simulatoriu ca act încheiat cu participarea, alături de vânzător şi de cumpărătorul din pretinsul „contract secret” (adică acela constatat prin înscrisul sub semnătură privată), a cumpărătorului din pretinsul „contract public” (cel constatat prin înscrisul înregistrat la D.I.T.L. – Sector 1 Bucureşti).
Finalmente, instanţa s-a limitat la a preciza că „prin actul secret s-a stabilit n calitate de beneficiar al contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului (subl. ns. – B.D.)” pretinsul „cumpărător real”.
Nu excludem posibilitatea ca, în în fapt, înscrisul sub semnătură privată să cuprindă şi semnătura interpusului, confirmând că interpunerea se face cu ştirea sa; formularea „s-a stabilit” ar putea sprijini o asemenea interpretare. Instanţa nu face însă o precizare suficient de explicită în această direcţie şi, de altfel, în nici un loc al motivării sentinţei nu se regăseşte o formulare mai clară, din care să reiasă că cel căruia i se atribuie poziţia de fals cumpărător, de „interpus”, şi-a asumat anticipat această poziţie juridică prin participarea la încheierea unui acord simulatoriu de interpunere.
într-un cuvânt, fie acordul simulatoriu privitor la interpunere nu a existat (sau nu s-a încheiat cu participarea interpusului, ceea ce, în ultimă analiză, este acelaşi lucru) şi, în acest caz, ne aflăm în prezenţa unei erori judiciare, fie dosarul judecăţii cuprinde dovezi suficiente ale interpunerii, dovezi însă neevocate pe măsură în considerentele sentinţei, ceea ce, de această dată, implică un viciu de redactare a hotărârii.
3. Pretinsa anterioritate a contractului secret, ca şi executarea sa integrală nu poate, singură, să releve existenţa unei simulaţii. în sentinţa examinată se încearcă acreditarea simulaţiei prin interpunere de persoane invocându-se, pe de o parte, anterioritatea „contractului secret”, iar, pe de altă parte, executarea integrală a acestuia.
a) Anterioritatea „actului secret”. în mod corect, instanţa apreciază că una dintre condiţiile de existenţă a simulaţiei, indiferent de forma ei (contract public fictiv, deghizare, totală ori parţială, interpunere de persoane), este ca actul secret să preceadă actul public.
Această anterioritate este însă insuficientă pentru a dovedi simulaţia şi, în plus, nu este probată în speţa de faţă.
Cât priveşte primul aspect, aşa cum s-a subliniat însă în literatura de specialitate, în lipsa acordului simulatoriu anterior contractului public (văzut de unii autori în suprapunere cu actul secret, iar nu de sine stătător), putem fi în prezenţa doar a unei modificări aduse unui contract, încheiat în forma unui înscris sub semnătură privată, printr-un contract care poate fi cunoscut de terţi (inclusiv înscrisul sub semnătură privată, dacă acesta este comunicat, ca atare, terţilor).
De exemplu, nimic nu împiedică două persoane să încheie un contract de închiriere a unui autoturism, constatat printr-un înscris sub semnătură privată, care prevede o anumită chirie, pentru ca, ulterior, aceleaşi persoane să convină, printr-un contract distinct, încheiat, de această dată, în forma unui înscris autentic notarial, asupra majorării chiriei. Nu este vorba, în nici un caz, de o simulaţie prin deghizare parţială, ci de o modificare a contractului iniţial, cu particularitatea că, spre deosebire de acesta din urmă, „actul adiţional” se încheie în forma unui înscris autentic.
Este adevărat că, în unele cazuri, modificarea poate crea dificultăţi, în sensul de a leza drepturi ori interese născute cu respectarea legii. Este destul de edificator în acest
sens chiar exemplul dedus din cazul în speţă, caz analizat, o reiterăm, prin prisma inexistenţei în fapt a unui acord simulatoriu (şi nu prin omisiunea instanţei de a-l menţiona explicit în considerentele sentinţei).
Astfel, nefiind încheiat un acord simulatoriu şi încheindu-se, prin urmare, două contracte translative având acelaşi obiect, acelaşi vânzător şi doi cumpărători succesivi, înseamnă că instanţa ajunge să dea câştig de cauză primului dobânditor. Desigur, soluţia ar putea fi una legală şi temeinică, dar nu pe temeiul simulaţiei, ci în aplicarea principiului nemo dat quod non habet, la care se adaugă că cel de-al doilea cumpărător nu ar putea invoca art. 972 C. civ., tocmai pentru motivul că nu a intrat în posesiunea reală a bunului, condiţie fundamentală pentru invocarea cu succes a bunei-credinţe creatoare de proprietate în materie mobiliară.
S-ar putea susţine, în replică, faptul că cel de-al doilea cumpărător a fost legal citat în cauză. Nu trebuie însă omis aspectul că el a fost citat, în calitate de pârât, într-o acţiune în declararea simulaţiei.
în orice caz, admiţând că primul cumpărător, şi anume cumpărătorul din pretinsul „contract secret”, şi-ar păstra poziţia de învingător faţă de celălalt cumpărător chiar dacă litigiul s-ar soluţiona în termenii unei acţiuni petitorii (revendicarea mobiliară), trebuie remarcat că soluţia în sine, deşi aceeaşi (adică recunoaşterea calităţii de proprietar a cumpărătorului din „actul secret”), ar fi beneficiat de un alt temei juridic.
în al doilea rând, dincolo de aspectul că este insuficientă pentru dovedirea simulaţiei, anterioritatea „actului secret” nu este dovedită în speţă.
într-adevăr, pentru a stabili un raport de în timp a două acte juridice care nu au aceleaşi părţi, este necesar să se aibă în vedere existenţa unei date certe. Această dată certă poate reprezenta un element constitutiv al actului în cazul în care acesta se încheie într-o anumită formă (cazul înscrisului autentic).
în cazul înscrisului sub semnătură privată, opunerea lui faţă de o terţă persoană – şi aceasta ar fi cel de-al doilea cumpărător despre care nu rezultă că ar fi participat la perfectarea primei vânzări – se poate face numai din momentul în care înscrisul dobândeşte o dată certă, în sensul art. 1182 C. civ.6>
în acest sens, instanţa a constatat existenţa datei certe în legătură cu vânzarea constatată prin înscrisul înregistrat la D.I.T.L. – Sector 1 Bucureşti tocmai pentru argumentul dat de această înregistrare. Aceasta înseamnă că data certă a acestei vânzări prin raportare la cumpărătorul din „actul secret” este 3 august 2000.
De fapt, având în vedere executarea vânzării „secrete” cu consecinţa punerii în posesiune a cumpărătorului din această vânzare, coroborată cu inexistenţa probei acordului de interpunere, se observă că este mult mai evident interesul cumpărătorului din „actul public” în a combate data vânzării „secrete”. Pe această cale, s-ar putea obţine avantajul anteriorităţii propriului titlu de proprietate care, în condiţiile neaplicării art. 972 C. civ., ar da câştig de cauză cumpărătorului din „actul public”.
Or, datele speţei nu confirmă în privinţa înscrisului sub semnătură privată dobândirea de dată certă înainte de 3 august 2000, data certă a „contractului public”. Prin urmare, eroarea examinării datei certe numai cu privire la contractul „public” generează concluzia, cel puţin discutabilă, a anteriorităţii contractului „secret”.
b) Executarea „actului secret”. în ce priveşte dovada executării pretinsului „act secret”, trebuie precizat că nici ea nu este, singură, un element suficient pentru a „certifica” simulaţia.
Este adevărat că actul public nu se execută niciodată (sau se execută în limitele permise de actul secret, ceea ce înseamnă, practic, acelaşi lucru), ceea ce este logic având în vedere că părţile nu îi acordă nici o valoare în afara inducerii în eroare a terţilor interesaţi. Nu mai puţin adevărat este însă faptul că forma „publică” prin care se aduce o modificare unui contract constatat printr-un înscris sub semnătură privată şi executat, cel puţin în parte, nu garantează executarea actului modificator.
Cu alte cuvinte, este perfect posibil ca un act modificator să nu fie pus în executare, din motive imputabile ori neimputabile părţilor, deşi contractul iniţial, încheiat, prin ipoteză, în forma unui înscris sub semnătură privată, a fost executat în întregime-, în nici un caz nu s-ar putea deduce, exclusiv din faptul neexecutării actului modificator şi „public”, caracterul său simulat şi, deci, existenţa unei simulaţii în raport cu care contractul iniţial, doar pentru motivul că a fost executat în totalitate, ar fi „contraînscrisul”.
Din acest punct de vedere, devine irelevantă aplicarea în cauză a sancţiunii prevăzute de art. 225 C. pr. civ. Aplicând sancţiunea, instanţa, după cum rezultă cel puţin din considerentele sentinţei, a înţeles să evalueze neprezentarea la interogatoriu a cumpărătorului din „contractul public” ca o mărturisire deplină a executării „actului secret”. Ar rezulta din aceasta că interogatoriul propus de reclamant nu urmărea decât să determine recunoaşterea de către „interpus” a faptului executării „actului secret” între părţi, iar nu a existenţei acordului simulatoriu referitor la pretinsa „interpunere”.
în realitate, spre a se convinge de existenţa unei simulaţii, instanţa era datoare să urmărească dovedirea participării „cumpărătorului aparent” la încheierea acordului simulatoriu. Dacă, prin urmare, interogatoriul ar fi cuprins întrebări legate de acest acord, aplicarea art. 225 C. pr. civ. ar fi putut echivala cu proba „interpunerii”, element în absenţa căruia, după cum s-a mai precizat, teza simulaţiei nu este de susţinut în speţă.
Concluzionând, nu se poate nega că anterioritatea actului secret constituie un element necesar pentru existenţa oricărei simulaţii. La rândul lor, executarea integrală a acestui act şi neexecutarea actului public sunt în măsură să confirme, o dată în plus, săvârşirea unei astfel de operaţiuni juridice. Cert este însă că aceste două elemente, chiar cumulate fiind, nu pot să suplinească acordul simulatoriu, care rămâne condiţia fundamentală a simulaţiei, ori, eventual, să îl prezume absolut.
4. Admiterea acţiunii în declararea simulaţiei nu produce efecte decât faţă de terţii de rea-credinţă. Soluţionând capătul de cerere referitor la obligarea „adevăratului cumpărător” la efectuarea radierii numelui vânzătorului în evidenţele D.G.P.M.B., instanţa susţine că acesteia din urmă îi este opozabil pretinsul „act secret”, motiv pentru care „va ţine seama în procedura de radiere a autoturismului de contractul de vânzare-cumpărare constatat prin înscrisul sub semnătură privată”. Opozabilitatea actului secret faţă de
D.G.P.M.B. reiese din aceea că, în genere, „ca efect al admiterii acţiunii în declararea simulaţiei, terţilor le este opozabil actul secret”.
Acest raţionament face necesară precizarea unor aspecte care ţin de examinarea efectelor pe care simulaţia le produce faţă de terţi.
în această ordine de idei, se consideră, cu deplin temei, că actul secret nu este opozabil tuturor terţilor, aşa cum lasă instanţa să se înţeleagă (poate dintr-o formulare mai puţin atentă).
Astfel, din sfera terţilor trebuie excluse ab intentio persoanele pentru care dezvăluirea simulaţiei este indiferentă, în sensul că nici nu le poate afecta, pozitiv ori negativ, drepturile ori interesele lor. Mai exact, drepturile şi interesele acestor terţi, ca terţi desăvârşiţi (penitus extranei), nu au a fi influenţate în vreun chip de „înlocuirea” unui act (actul public) cu altul (actul secret).
Acesta este cazul în speţă pentru D.G.P.M.B. (Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti). înscrierea în evidenţele sale a unui cumpărător sau altul, respectiv radierea numelui vânzătorului la cererea „cumpărătorului real” ori a celui „aparent” nu o afectează în nici un mod, cu atât mai mult cu cât ea nu ar putea pretinde vreun drept faţă de părţile „actului secret”, fiind, dimpotrivă, ţinută de anumite obligaţii faţă de acestea.
în al doilea rând, chiar dacă ar privi numai terţii interesaţi în materia simulaţiei, afirmaţia rămâne eronată deoarece, după cum este unanim acceptat în doctrină şi jurisprudenţă, actul secret este şi rămâne inopozabil terţilor de bună-credinţă. într-adevăr, dacă anumite persoane şi-au întemeiat raporturile cu una dintre părţile simulaţiei în considerarea
caracterului real, sincer (de altfel, întotdeauna prezumat) al actului public, iar acest din urmă act se dovedeşte a fi unul „mincinos”, persoanele amintite, ca terţi de bună-credinţă, vor păstra în continuare, în dispută atât cu părţile, cât şi cu terţii cărora le profită numai actul secret, dreptul de a ignora „actul real”, chiar dacă, în urma dezvăluirii simulaţiei, el a încetat să fie secret.
A contrario, actul secret, dezvăluit ca atare prin efectul admiterii acţiunii în declararea simulaţiei, va putea fi opus terţilor interesaţi care şi-au întemeiat raporturile cu părţile fără a fi fost induşi în eroare, la data naşterii acelor raporturi, de caracterul fals al actului ostensibil fie pentru că aveau cunoştinţă ori puteau să cunoască actul secret (acordul simulatoriu) fie pentru că acest din urmă act s-a încheiat ulterior naşterii raporturilor dintre aceşti terţi şi părţile simulaţiei.
Revenind la cazul de faţă, este de reţinut că opozabilitatea pretinsului „act secret” faţă de D.G.P.M.B. este uşor de susţinut dat fiind faptul că acest terţ are în speţă calitatea de debitor, el este ţinut de o obligaţie de a face, şi anume de a proceda la radierea din evidenţe a numelui vânzătorului, la cererea cumpărătorului.
Prin urmare, acest terţ nu are nimic de pierdut dacă dă curs cererii unui alt cumpărător decât cel „aparent”, în măsura în care existenţa „adevăratului cumpărător” este de necontestat, aşa cum este aceea relevată de admiterea unei acţiuni în declararea simulaţiei. Desigur că, în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, D.G.P.M.B. nu ar putea fi obligată să satisfacă o cerere de radiere venită din partea unui pretins „adevărat cumpărător”; satisfacerea, în aceste condiţii, a unei astfel de cereri ar întemeia, fără doar şi poate, tragerea sa la răspundere din partea cumpărătorului din actul public care, până la proba contrarie (adică dezvăluirea simulaţiei), este adevăratul cumpărător.
De vreme ce simulaţia a fost însă declarată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, orice terţ care nu are interesul de a continua să invoce actul public respingând, în consecinţă, „adevărul”, este obligat să ţină seama, în raporturile stabilite cu părţile, numai de existenţa actului secret.
în concluzie, pentru D.G.P.M.B. actul secret, dezvăluit în urma admiterii acţiunii în simulaţie, este opozabil aşa cum este opozabil oricărui terţ desăvârşit,care nu are a profita ori, dimpotrivă, a fi prejudiciat în funcţie de caracterul real ori mincinos al contractului public. Dimpotrivă, dacă D.G.P.M.B. ar fi satisfăcut condiţiile unui terţ de bună-credinţă, ar fi avut opţiunea între a păstra beneficiul opozabilităţii actului public şi a invoca împotriva pârtilor înseşi dispoziţiile actului secret.
In orice caz, critica făcută pe marginea aprecierii instanţei în sensul de a acredita ideea opozabilităţii actului secret faţă de orice terţi, are un caracter esenţialmente
subsidiar. Aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, sentinţa are ca principal viciu insuficienta argumentare privind existenţa pretinsei simulaţii prin interpunere de persoane astfel încât, în acest context, devine „inofensivă” orice eroare sau aserţiune discutabilă făcută în legătură cu condiţiile şi efectele, între părţi ori faţă de terţi, ale acestei operaţiuni juridice.
5. Aprecierea culpei procesuale depinde în mod esenţial de recunoaşterea pretenţiilor cel târziu la prima zi de înfăţişare. Pentru a respinge capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată, instanţa a reţinut că „adevăratul cumpărător” nu s-a opus la admiterea acţiunii şi nu a contestat înscrisul sub semnătură privată ce i se opunea. Se afirmă, în continuare, că „nu era îndeplinită condiţia ca pârâtul să fi fost pus în întârziere anterior introducerii cererii de chemare în judecată, notificarea (…) fiind datată 09.03.2001, data înregistrării cererii de chemare în judecată…”
Toate acestea, corelate cu faptul că pârâtul nu s-a prezentat la prima zi de înfăţişare pentru care procedura de citare s-a îndeplinit prin afişare, duc, în concepţia instanţei, la concluzia că „raţiunea legiuitorului face aplicabile şi în speţă prevederile art. 275, cât timp poziţia pârâtului în cauză a redus durata eventuală a litigiului şi nu a ocazionat probatoriu suplimentar ori amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, pârâtul neputând fi considerat în culpă procesuală (subl. ns. – B.D.)”.
Se poate constata că acest raţionament este contrar dispoziţiilor legale aplicabile astfel cum sunt acestea formulate şi, de altfel, nesocoteşte spiritul şi raţiunea acestora.
a) Motivarea este vădit contrară dispoziţiilor art. 275 C. pr. civ. coroborate cu art. 134 şi art. 92 alin. 4 teza a doua C. pr. civ.
Astfel, potrivit art. 275 C. pr. civ., „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată (subl. ns. – B.D.)”.
Coroborând această dispoziţie legală cu faptul că prima zi de înfăţişare este „aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii” (art. 134 C. pr. civ.), şi ţinând seama că procedura de citare este legal îndeplinită inclusiv atunci când, aşa cum este cazul în speţă, cei citaţi „sunt lipsă”, iar agentul afişează citaţia „pe uşa locuinţei celui citat” (art. 92 alin. 4 C. pr. civ.), reiese că pârâtul nu ar putea fi scutit de cheltuielile de judecată în ipoteza în care nu recunoaşte pretenţiile reclamantului cel târziu la termenul pentru care procedura de citare a fost legal îndeplinită prin afişare.
în speţă, atitudinea binevoitoare, „cooperantă” chiar, a pârâtului, s-a manifestat ulterior primului termen de judecată care, după cum instanţa precizează în mod explicit, a constituit şi prima zi de înfăţişare.
în lumina acestui fapt, soluţia de respingere a cererii privitoare ia cheltuielile de judecată contravine interpretării literale şi sistematice a dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
b) Instanţa înţelege să înfrunte o asemenea critică invocând argumentul a fortiori şi „raţiunea legii”.
Fără a o afirma explicit, instanţa apreciază că exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată este acordată de legiuitor în considerarea absenţei oricărei obstrucţii sau rezistenţe active la adresa reclamantului. Din această perspectivă, art. 275 C. pr. civ. nu s-ar referi decât la cazul cel mai elocvent, şi anume acela când pârâtul, prezent la primul termen de judecată în care ar putea pune concluzii şi nefiind, în prealabil, pus în întârziere, recunoaşte necondiţionat pretenţiile formulate împotriva sa.
Se sugerează însă că aplicarea textului ar putea fi extinsă pentru situaţii de genul celei din speţă, întrucât pârâtul a avut o atitudine cooperantă la cel de-al doilea termen de judecată, de natură a permite o soluţionare rapidă a cauzei şi în sensul favorabil reclamantului. Cât priveşte absenţa pârâtului la primul termen de judecată, chiar dacă nu împiedică consumarea primei zile de înfăţişare în sensul art. 134 C. pr. civ., ea nu ar putea fi privită sub semnul culpei pârâtului de a primi citaţia ori primirea citaţiei sub semnătură şi urmată de absenţa de la termenul de judecată ar reactiva culpa sa procesuală determinând condamnarea la plata cheltuielilor de judecată.
O asemenea concepţie este criticabilă sub cel puţin două aspecte. în primul rând, se cuvine subliniat, cu titlu de principiu, că, fără a nega de plano aplicabilitatea tipologiei interpretării juridice la toate normele juridice indiferent de ramura de drept căreia îi aparţin, deci inclusiv la normele de drept procesual civil, interpretarea extensivă a acestora din urmă, făcută pe filiera unor argumente logice de tipul analogiei ori a fortiori(deci, care uzează de factorul ratio legis) trebuie utilizată cu o prudenţă suplimentară.
Fiind unanim admis că normele dreptului procesual, graţie caracterului lor „tehnic”, sunt mai „seci” decât cele de drept substanţial, urmează ca ele să fie interpretate ca atare, suportând restrângeri ori, după caz, extensiuni numai acolo unde raţiunea reglementării, care ar justifica modificarea sferei de aplicare, este îndeajuns de evidentă.
în al doilea rând, abordând cazul dispoziţiilor legale relevante în cazul de faţă, trebuie subliniat aspectul că obstrucţia pârâtului se consumă, şi o dată cu ea se constată şi culpa sa procesuală, din momentul în care lipseşte la prima zi de înfăţişare. Dacă ar fi fost prezent la acest termen, el ar fi avut ocazia să recunoască de la bun început pretenţiile reclamantului, ceea ce ar fi justificat credinţa că acesta din urmă s-a „pripit” acţionând în justiţie o persoană care nu a dovedit în nici un moment că ar contesta acele pretenţii.
într-adevăr, singura soluţie raţională în condiţiile unei recunoaşteri făcute încă de la prima zi de înfăţişare, adică încă de la primul termen în care pârâtul era în măsură să adopte o asemenea conduită, ar fi fost constatarea culpei procesuale a reclamantului, cu consecinţa suportării de către acesta din urmă a tuturor cheltuielilor ocazionate de proces; în faţa judecătorului, reclamantul ar apărea, într-un asemenea caz, ca o persoană care s-a grăbit să se plângă justiţiei de o rezistenţă ce nu putea fi relevată nici de conduita anterioară a pârâtului (prin ipoteză, el nu a fost pus în întârziere anterior introducerii cererii de chemare în judecată) şi, cu atât mai puţin, de conduita sa la primul termen în care putea pune concluzii în cauză.
Raţiunea exonerării pârâtului este, dimpotrivă, înlăturată de absenţa sa la prima zi de înfăţişare, o absenţă care, atât timp cât procedura de afişare s-a îndeplinit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, este imputabilă pârâtului11 şi s-a consumat pe riscul acestuia
din urmă. O astfel de absenţă trebuie asimilată obstrucţiei sau rezistenţei căci, chiar dacă pârâtul ajunge să recunoască pretenţiile la cea de-a doua zi de înfăţişare, nu s-ar putea prezuma absolut că ar fi avut, încă de la data primei zile de înfăţişare, aceeaşi intenţie.
A considera indiferentă absenţa la prima zi de înfăţişare atunci când această absenţă nu pare a fi expresia directă a unei atitudini de rezistenţă echivalează cu a privi drept culpabil pe cel care a declanşat procedura judiciară în raport cu cel care ignoră, fie şi din comoditate sau neglijenţă (ambele sunt, în fond, sinonime ale noţiunii de culpă…), să îi pună capăt din primul moment, când are toate premisele procedurale şi motivele să o facă.
Concluzionând, nu doar litera, ci şi raţiunea reglementării se opunea în speţă respingerii pretenţiei privitoare la cheltuielile de judecată, soluţia fiind, (şi) sub acest aspect, vădit fielegală si netemeinică.
