Existenţa relaţiilor de rudenie între persoanele implicate (tată şi fiu) creează prezumţia mai mult decât necesară că s-a cunoscut de către cumpărătoare situaţia patrimonială a debitorului vânzător precum şi intenţia acesteia de a sustrage bunul imobil de la urmărirea creditorilor.
Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 1332 din 3 septembrie 2003
Judecătorul-sindic a constatat că faţă de debitoarea S.C. Pyllu S.R.L. Baia Mare, s-a deschis procedura de faliment fiind numit lichidator în cauză. Potrivit raportului acestuia, în patrimoniul societăţii se mai află bunuri cu o valoare contabilă rămasă de amortizat de 6.056.745 lei, care sunt însă lipsite de valoare de piaţă, iar singurul bun imobil al debitoarei a fost înstrăinat de către aceasta în anul 2001 către S.C. Pompei Transcom S.R.L.
S-a constatat că deşi debitoarea se afla în litigiu cu creditorul care a declanşat procedura de faliment, aceasta a înstrăinat totuşi imobilul în litigiu către S.C. Pompei Transcom S.R.L., societate care îl avea ca administrator pe D.P., tatăl administratorului debitoarei.
Factura fiscală nr. 2112327 vizând imobilul în litigiu, s-a întocmit la data de 1 martie 2000, însă acest act, a apreciat
judecătorul-sindic, nu atestă un transfer al proprietăţii, ci a servit doar pentru evidenţierea contabilă a bunului. Nici faptul existenţei sediului cumpărătoarei în acel imobil nu justifică neapărat încheierea convenţiei atât timp cât avea sediul în acel imobil încă din 26 octombrie 1998.
S-a mai constatat că fuziunea ulterioară realizată între cumpărătoare şi S.C. Apocalipsa S.R.L., la care administratorul debitoarei deţinea 19 părţi sociale din totalul de 20, rezultând astfel S.C. Echilibru S.R.L., a fost făcută în acelaşi scop, ca administratorul debitoarei să păstreze în continuare bunul imobil la adăpost de acţiunile creditorilor.
S-a concretizat de către judecătorul-sindic existenţa intenţiei de fraudare a intereselor creditorilor debitoarei rezultată din conduita administratorului debitoarei la care a concurat şi cumpărătoarea S.C. Pompei Transcom S.R.L.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâta S.C. Echilibru S.R.L., arătând în motivarea acestuia că nu a fost făcută dovada cerută de art. 45 lit. c) din Legea nr. 64/1995, respectiv complicitatea la fraudă a tuturor părţilor implicate, judecătorul-sindic prezumând doar în considerarea gradului de rudenie existent între părţi, că s-a încheiat contractul şi în prezenţa intenţiei cumpărătoarei de fraudare a intereselor creditorilor debitoarei.
S-a mai afirmat că nu există o cauză ilicită în speţă deoarece la data transferului proprietăţii cumpărătoarea nu avea cunoştinţă de situaţia financiară a vânzătoarei, aceasta din urmă neavând calitatea de debitor în acel moment, iar în realitate, prin acel act s-a intenţionat doar trecerea spaţiului în care cumpărătoarea îşi avea sediul, în proprietatea acesteia.
S-a mai susţinut că factura emisă a fost achitată integral, iar ulterior încasării preţului de 50.000.000 lei, vânzătorul a virat TVA-ul aferent către bugetul de stat. în acest context, a arătat recurenta, trebuia analizată intenţia reală a părţilor la data emiterii facturii atunci când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor asupra bunului şi preţului, iar la acea dată vânzătoarea nu avea nici o datorie faţă de terţ, întrucât contractul de leasing, din nerespectarea căruia a izvorât litigiul, se derula normal.
S-a argumentat că forma autentică a contractului nu era o
condiţie de validitate a acestuia, întrucât nu s-a înstrăinat şi terenul aferent construcţiei, deoarece situaţia juridică a acestuia nu era încă lămurită, astfel încât la data întocmirii facturii a avut loc şi transferul proprietăţii.
în drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C.pr.civ. şi s-a timbrat cererea.
Lichidatorul debitoarei nu a depus întâmpinare în cauză. Analizând recursul, curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:
în cauză, transferul de proprietate a necesitat analiza a două momente, respectiv cel al emiterii facturii precum şi cel al întocmirii actului autentic.
în contradicţie cu cele susţinute de către pârâtă, actele depuse relevă faptul că la data întocmirii facturii, respectiv 1 martie 2000, debitoarea avea cunoştinţă despre existenţa unui debit către societatea de leasing. Astfel, s-a depus un act datat 17 ianuarie 2000, emis de societatea de leasing prin care aceasta pretinde plata a 3 rate de leasing, respectiv 64.944 ATS pentru reînnoirea contractului de leasing şi restituirea autotractorului pentru exploatare către debitoare. Aceeaşi solicitare a fost cuprinsă şi în faxul nr. 5928 din 20 decembrie 1999 emis ulterior predării autotractorului, în care se menţionează aceeaşi solicitate de plată a ratelor restante.
Există deci certitudinea că la data întocmirii facturii, debitoarea cunoştea că i se pretinde plata a 3 rate de leasing.
Că această cerere a fost fondată este dovedit prin sentinţa civilă nr. 1034 din 30 noiembrie 2000 pronunţată în dosarul nr. 3774/2000 al Tribunalului Maramureş, prin care debitoarea a fost obligată la plata a 5 rate restante în valoare de 108.240 ATS, a 5 bucăţi şi a penalităţilor de întârziere.
Nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea a fost înregistrată doar la 8 septembrie 2000, deoarece creditoarea a pretins plata cu mult timp înainte şi s-a dovedit ulterior cu caracter retroactiv că în mod corect a cerut acea plată.
într-adevăr, voinţa părţilor a fost exprimată prin factura emisă la 1 martie 2000, însă din prisma dispoziţiilor legale, respectiv art. 2 din Legea nr. 54/1998 şi Decretul Lege nr. 115/1938, transferul dreptului de proprietate a avut loc doar în
momentul întabulării dreptului în cartea funciară, în urma încheierii contractului autentic.
Din această stare de fapt, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că a existat intenţia debitoarei de fraudare a intereselor creditorului.
în privinţa complicităţii cumpărătoarei, starea de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond.
Existenţa relaţiilor de rudenie între persoanele implicate – tată şi fiu – crează prezumţia mai mult decât necesară că s-a cunoscut de către cumpărătoare situaţia patrimonială a debitorului vânzător precum şi intenţia acestuia de a sustrage bunul de la urmărirea creditorilor.
Actul încheiat de părţi în condiţiile descrise anterior, respectiv existenţa certă a unui debit cu o valoare substanţială şi legătura de rudenie dintre persoanele fizice implicate, depăşeşte cu mult limitele admise de buna credinţă pentru a considera că actul a fost doar un ajutor, firesc de altfel, acordat de un părinte fiului său aflat într-o situaţie financiară dificilă. Soluţia preferată nu a manifestat onestitate faşă de partenerul de afaceri al vânzătoarei, astfel încât nu pot fi reţinute apărările prezentate de către pârâtă referitoare la lipsa de relevanţă a raportului de rudenie dintre părţi.
Conduita ulterioară, respectiv fuziunea, indiferent de momentul în timp la care a avut loc, de altfel destul de scurt faţă de succesiunea evenimentelor, atestă din nou complicitatea şi intenţia de fraudare a intereselor creditorilor.
Plata preţului stipulat în factură reprezintă o simplă formalitate care nu poate acoperi intenţia reală a părţilor. Nici chiar virarea TVA către bugetul de stat nu are acest rol, deoarece plata TVA reprezintă o obligaţie legală, normală.
Toate aceste aspecte au fost corect reţinute de instanţa de fond, în consecinţă se va respinge recursul şi se va menţine în întregime hotărârea atacată. (Judecător Delia Marusciac)
