– Art.42 din Legea nr.85/2006 abrogat ulterior prin Legea nr.277 din 7 iulie 2009.
Existând o hotărâre judecătorească irevocabilă care interzice, sub sancţiunea nulităţii, înstrăinarea părţilor sociale fără acordul judecătorului-sindic, nu poate fi invocată abrogarea ulterioară a acestei interdicţii, debitorul având obligaţia să respecte toate hotărârile şi măsurile dispuse pentru derularea proceduri insolvenţeii.
Decizia nr. 1972 din 23 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal
Prin plângerea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 15.07.2010, împotriva rezoluţiei Directorului O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa nr.4256/28.06.2010, petenta SC R P SRL a solicitat anularea acesteia şi admiterea cererii nr.26506/08.06.2010 privind înstrăinarea părţilor sociale.
În motivarea plângerii, petenta arată că a solicitat înregistrarea menţiunilor privind modificarea actului constitutiv datorită înstrăinării părţilor sociale, dar cererea i-a fost respinsă pentru că, societatea fiind sub incidenţa Legii 85/2006 privind insolvenţa, trebuia să respectate dispoziţiile sentinţei nr.214/2009 în sensul că trebuia să se prezente acordul judecătorului-sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale.
S-a precizat că prin pct.147 al Legii nr.277/2009 a fost abrogat în întregime art.42 al Legii nr.85/2006, astfel că nu mai există atribuţia judecătorului sindic de încuviinţare a cesiunii părţilor sociale.
Prin sentinţa nr.808 pronunţată în data de 3 august 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins plângerea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin pct.147 al Legii nr.277/2009 a fost într-adevăr abrogat în întregime art.42 al Legii nr.85/2006 care prevedea că după deschiderea procedurii potrivit art.33, este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor sociale sau de interes deţinute de debitorul care face obiectul acestei proceduri.
Tribunalul a constatat că, în cauză prin sentinţa nr.214/2009 pronunţată de judecătorul-sindic în dosarul nr.1291/120/2009 al Tribunalului Dâmboviţa, s-a prevăzut obligaţia pentru asociaţii societăţii petente de a se prezenta acordul judecătorului-sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale.
Instanţa de fond a considerat că abrogarea art.42 din Legea nr.85/2006 nu poate conduce la ideea că este interzis judecătorului-sindic să dispună asupra aprobării înstrăinării părţilor sociale şi pentru aceste considerente, atâta timp cât printr-o sentinţă rămasă irevocabilă a fost stabilită existenţa acordului judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, s-a constatat că în mod corect ORC a solicitat petentei să prezinte acest acord.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R P SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a susţinut că la data de 8 iunie 2010 reclamanta a depus la cererea nr.26506 de înregistrare a menţiunilor referitoare la modificarea actului constitutiv, dar prin rezoluţia nr.4256 din data de 28 iunie 2010, ORC Dâmboviţa a respins cererea sa, motivând că societatea se află sub incidenţa legii insolvenţei şi că are nevoie de acordul judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale.
În continuare s-a arătat că sentinţa de deschidere a procedurii a fost pronunţată în data de 12 mai 2009, dată la care erau în vigoare dispoziţiile art.42 ale Legii 85/2006 şi că la data de 14 iulie 2009 s-a publicat Legea nr.277/2009, care la punctul 147 a abrogat în întregime art.42.
Recurenta menţionează că în mod eronat s-a respins cererea sa, întrucât în conformitate cu prevederile Legii nr.277/2009 nu mai avea nevoie de acordul judecătorului sindic pentru a înstrăina părţile sociale efectuate după deschiderea procedurii.
În acest context susţine că sunt două probleme de drept supuse judecăţii, respectiv problema capacităţii juridice şi principiul interdicţiei aplicării ultraactive (după abrogare) a unei legi vechi.
În ceea ce priveşte problema capacităţii juridice, se arată că nu există o condiţionare expresă în cadrul legii aplicabile şi în această situaţie nu se pot impune condiţii în baza unei legi abrogate şi principiul interdicţiei nu are valabilitate, întrucât este interzis ca legea veche să guverneze acte juridice efectuate după ieşirea sa din vigoare.
Recurenta susţine că au formulat plângere împotriva rezoluţiei Directorului O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, dar tribunalul, în mod eronat, a precizat că au nevoie de acordul judecătorului sindic şi că sentinţa de deschidere a procedurii prevedea această interdicţie, deşi au arătat că aceste atribuţii au fost retrase prin lege.
S-a mai arătat că orice judecător sindic nu exercită decât atribuţiile pe care i le încredinţează legea, iar nu atribuţiile pe care i le-a retras legea, neputând să persiste în exercitarea acestor atribuţii pe care şi le-a conferit printr-o sentinţă doar pentru că aşa prevedea la acel moment legea.
Mai mult, s-a menţionat că o situaţie juridică dispusă printr-o sentinţă în baza legii de atunci, încetează de drept prin abrogarea acelei dispoziţii legale, nesupravieţuind abrogării art.42, nefiind prioritară, în detrimentul Legii nr.277/2009 şi neavând o forţă juridică superioară unei legi.
Se motivează că raţiunea abrogării interdicţiei înstrăinării părţilor sociale şi a abrogării atribuţiilor judecătorului sindic pentru acest caz este aceea că proprietatea părţilor sociale nu împiedică deloc aplicarea în continuare a prevederilor Legii 85/2006 şi că, în cazul în speţă, recurenta se află în executarea unui plan de reorganizare, prin cesiune se aduce un aport la capital.
În baza art.115 Cod procedură civilă, pârâta ORC de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a susţinut că recursul este nefondat.
Intimata-pârâtă a arătat că prin rezoluţia de amânare din data de 10 iunie 2010 directorul ORC a solicitat acordul judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, întrucât exista o sentinţă pronunţată anterior abrogării art.42 din Legea insolvenţei care impunea acest acord.
Intimata a precizat că atât recursul, cât şi plângerea au fost formulate de reclamantă prin administrator special, fără a fi înregistrat în registrul comerţului şi fără a fi desemnat printr-o hotărâre a adunării generale a asociaţilor.
S-a mai susţinut că, având în vedere că reclamanta nu şi-a precizat cererea de chemare în judecată şi nici nu a depus niciun document în susţinerea cererii, în mod corect în temeiul art.7 alin.6 din OUG nr.116/2009, directorul ORC a respins cererea prin rezoluţia nr.4256/28 iunie 2010.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Judecătorul fondului a reţinut corect situaţia de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente soluţionării cauzei raportat şi la faptul că anterior modificării legii s-a pronunţat o hotărâre ce a rămas irevocabilă şi obligatorie pentru părţi.
Astfel, la data de 15 martie 2010 s-a adoptat Hotărârea Adunării Generale a asociaţilor societăţii în care se aproba înstrăinarea părţilor sociale şi s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale înregistrat cu nr.108/15.03.2010, contract care avea ca obiect transferul părţilor sociale ale societăţii debitoare.
Transferul părţilor sociale, are efect, pentru părţi, la data încheierii contractului de cesiune şi a Hotărârii a Adunării generale şi pentru terţi, la data efectuării publicităţii actului de transfer a părţilor sociale.
La data Hotărârii şi a contractului de cesiune nu era în vigoare art.42 din Legea nr.85/2006 (abrogat prin Legea nr.277 din 7 iulie 2009), însă exista sentinţa pronunţată în dosarul de nr.1291/120/2009, prin care se interzicea administratorului debitoarei sub sancţiunea nulităţii să se înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, părţile sociale deţinute de debitoare.
Prin urmare, la data Hotărârii şi a contractului de cesiune (15 martie 2010), recurenta trebuia să obţină acordul judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, în caz contrar, cesiunea fiind sancţionată cu nulitatea.
Contractul de cesiune trebuia să respecte prevederile legale în vigoare, la data întocmirii lui, nu la data înregistrării în registrul comerţului iar recurenta avea nevoie pentru a proceda legal la înstrăinarea părţilor sociale de acordul judecătorului sindic.
Prin cererea înregistrată în data de 8 iunie 2010 sub nr.26506, recurenta a solicitat înregistrarea în registrul comerţului a Hotărârii asociatului unic nr.104/15.03.2010, având ca obiect cesiunea părţilor sociale. S-a depus la dosarul societăţii şi Procesul verbal din data de 3 august 2009, încheiat de administratorul judiciar, prin care s-a propus ca administrator special, administratorul statutar al societăţii.
Prin rezoluţia de amânare din data de 10 iunie 2010 s-a solicitat acordul judecătorului-sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, dat fiind faptul că societatea este sub incidenţa Legii nr.85/2006 şi că, prin sentinţa nr.214 pronunţată în data de 12 mai 2009 de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.1292/2009, judecătorul-sindic a dispus interzicerea înstrăinării părţilor sociale fără acordul său.
Tot prin rezoluţia de amânare din 10 iunie 2010 s-a solicitat să se precizeze în scris obiectul cererii de înregistrare, şi anume dacă se solicită înregistrarea administratorului-special, dat fiind faptul că cererea de înregistrare nu era completată corespunzător, iar în situaţia în care se solicitat înregistrarea administratorului-special să se prezinte documentele prevăzute de art.190 alin.4 coroborat cu art.161 şi 162 din Normele Metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare şi de eliberare a informaţiilor, aprobate prin Ordinul Ministerului Justiţieinr.2594/C din 10 octombrie 2008 ( hotărârea adunării generale semnată de asociaţii societăţii petente, prin care se desemnează administratorul special, declaraţia pe propria răspundere dată de administratorul special în una din formele prevăzute de lege, pentru deţinerea acestei calităţi).
La termenul din data de 28 iunie 2010 petenta-recurentă nu a procedat la precizarea obiectului cererii, şi nu a depus niciun document în susţinerea cererii, motiv pentru care în temeiul art.7 alin.6 din OUG nr.116/2009, directorul ORC de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea nr.26506/08.06.2010 prin rezoluţia nr.4256/28.06.2010.
Instanţa de fond a respins corect plângerea formulată de debitoare având în vedere faptul că aceasta nu s-a conformat solicitărilor mai sus menţionate şi nici dispoziţiilor legale în vigoare şi nu a respectat hotărârea irevocabilă a judecătorului-sindic prin care i se interzicea înstrăinarea părţilor sociale.
Faptul că ulterior s-a abrogat dispoziţia legală în baza căreia se interzicea înstrăinarea părţilor sociale fără acordul judecătorului sindic nu-i poate profita recurentei fiind ţinută de hotărârea irevocabilă care este obligatorie pentru ea.
Este de neînţeles refuzul recurentei de a se adresa judecătorului-sindic având în vedere faptul că recurenta se află în procedura generală de insolvenţă, s-a desemnat administratorul judiciar şi are obligaţia să respecte toate hotărârile şi măsurile dispuse pentru derularea procedurii.
Existând o hotărâre judecătorească care interzice, sub sancţiunea nulităţii, înstrăinarea părţilor sociale fără acordul judecătorului-sindic, nu poate fi invocată abrogarea ulterioară a acestei interdicţii.
Reţinând că sentinţa recurată este temeinică şi legală, sub aspectul tuturor criticilor formulate, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat în cauză nefiind incident niciunul din motivele prev. de art. 304 Cod procedură civilă.
