Legea nr. 31/1990, rep. – art. 195, art. 196, art. 132
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar, convocarea adunării urmând a fi făcută în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.
Procedura organizării adunării generale, obiectul dezbaterilor şi exercitarea dreptului de vot trebuie să se fundamenteze pe îndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la obiectul adunării, lipsa convocării sau chiar convocarea nelegală, nemenţionarea în convocator a ordinii de zi ori a textului integral al propunerii de modificare a actului constitutiv sau expunerea lacunară a problemelor ce fac obiectul deliberării fiind neregularităţi ce au aptitudinea de a genera nulitatea hotărârii.
Informarea necorespunzătoare asupra chestiunilor supuse deliberării şi convocarea defectuoasă a asociaţilor nu permite identificarea motivului determinant şi a obiectivului urmărit la adoptarea deciziei sociale. Nevalabilitatea cauzei, atunci când aceasta lipseşte datorită absenţei scopului imediat ori atunci când ea este ilicită sau imorală, atrage sancţiunea nulităţii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 14 din 18 ianuarie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 47/C.C. din 23 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 3587/30/2009 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.R.L. Giarmata, dispunând anularea hotărârii adunării generale extraordinare a asociaţilor S.C. A S.R.L. Giarmata din data de 3 aprilie 2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel societatea pârâtă, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii cererii reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 14 din 18 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul formulat de pârâta S.C. A S.R.L. Giarmata împotriva sentinţei comerciale nr. 47/C.C. din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Timiş, în considerente arătând că prima instanţă a reţinut o stare de fapt corectă şi a interpretat în acelaşi fel actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărârea temeinică şi legală ca urmare a aplicării judicioase a dispoziţiilor legale în materie, criticile apelantei privitoare la aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, precum şi cele referitoare la adăugarea la lege fiind nefondate.
Prin cererea introductivă, astfel cum a fost ea precizată prin scriptul depus la termenul din 24 noiembrie 2009, reclamantul a solicitat anularea hotărârii adunării generale extraordinare a societăţii pârâte din data de 3 aprilie 2009, susţinând, în esenţă, că aceasta a fost adoptată în condiţii nelegale, el, în calitate de asociat cu 50% din capitalul social al S.C. A S.R.L. Giarmata, nefiind convocat cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de lege, negând, totodată, că i s-ar fi comunicat, până la acea dată, hotărârea contestată.
În aceste condiţii, pe de o parte, apelantei îi revenea sarcina de a dovedi, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, atât împrejurarea că a comunicat reclamantului hotărârea adunării generale extraordinare prin care s-a decis, la a doua adunare, că cei doi asociaţi nu vor finanţa societatea comercială, că se renunţă la ideea de a obţine un credit bancar care să fie garantat cu ipotecă asupra imobilelor aflate în patrimoniul persoanei juridice, că se majorează capitalul social de către celălalt asociat, dl. F.A., cu suma de 1.000.000 lei şi că se va porni o acţiune în justiţie împotriva unei alte pentru recuperarea unei datorii de 200.000 lei, cât şi faptul că de la acea dată au trecut mai mult de 15 zile, acţiunea fiind tardiv formulată, dovadă pe care pârâta nu a făcut-o nici în apel. Pe de altă parte, nici tardivitatea completării de acţiune, invocată pentru prima dată în calea de atac, nu poate fi primită, întrucât în faţa tribunalului, deşi prezent prin apărătorul său la termenul de judecată din 24 noiembrie 2009, apelanta nu ridicat nicio obiecţie în acest sens.
Codul de procedură civilă, prin art. 132‚ distinge două categorii de cereri: a) de întregire, care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul acţiunii introductive, cum ar fi, spre exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor în litigiu sau pentru completarea elementelor de fapt, şi b) de modificare, prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părţile, obiectul sau temeiul juridic. Această distincţie prezintă importanţă nu numai teoretică, dar mai ales una practică, deoarece conform art. 132 şi 134 din cod, cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celeilalte părţi decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile pot pune concluzii, altfel cererea precizatoare este tardivă. În schimb, dacă pârâtul nu ridică excepţia de tardivitate a modificării cererii introductive ulterioară primei zile de înfăţişare fie la termenul la care aceasta a fost formulată, dacă partea este prezentă la dezbateri, cum a fost cazul în speţă, fie la primul termen care ar urma acestui moment procesual dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care se săvârşeşte această neregularitate, instanţa este obligată să soluţioneze procesul în noile limite determinate de reclamant, întrucât prevederile art. 132 din Codul de procedură civilă, privitoare la momentul până la care se poate întregi ori modifica acţiunea introductivă, au caracter dispozitiv.
Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare, hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie. Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat, hotărârea irevocabilă de anulare urmând să fie menţionată în şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de la data publicării ea fiind opozabilă tuturor acţionarilor. Prevederile art. 196 arată că dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, termenul de 15 zile prevăzut la art. 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
Într-adevăr, prin însăşi cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că în data de 2 aprilie 2009 a primit din partea societăţii convocatorul pentru adunarea generală extraordinară din aceeaşi zi (în realitate convocatorul a fost primit în 1 aprilie 2009), a doua adunare urmând să aibă loc în ziua următoare, doar că apelanta face confuzie între recunoaşterea primirii convocării şi negarea comunicării hotărârii adunării generale extraordinare a cărei nulitate se solicită a fi constatată de către instanţă. De asemenea, nu se poate susţine că prima instanţă ar fi adăugat la lege, impunând în sarcina pârâtei o condiţie neprevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv aceea de a face dovada ce document a fost transmis reclamantului intimat în condiţiile în care acest act normativ nu cere nici măcar confirmarea de primire, cum fără temei susţine apelanta.
Astfel, în timp ce reclamantul consideră că termenul de 10 zile prevăzut de alin. 3 al art. 195 din Legea societăţilor comerciale curge doar din momentul recepţionării convocatorului, pentru ca asociatul să ia cunoştinţa de conţinutul ordinii de zi şi al punctelor ce urmează a fi dezbătute, instituirea unui termen rezonabil pentru şedinţa adunării generale fiind un beneficiu acordat celui convocat tocmai pentru ca acesta să-şi organizeze apărarea, pârâta apelantă susţine exact contrariul, în sensul că acest termen curge de la data expedierii actului de convocare şi nu de la primirea acestuia, invocând în sprijinul său şi doctrina de specialitate.
Articolul 195 prevede că administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar, convocarea adunării urmând a fi făcută în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.
Într-adevăr, la prima vedere ar părea că în lipsa unei precizări exprese în textul legii, termenul de 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea adunării asociaţilor în care administratorii sunt obligaţi să convoace, prin scrisoare recomandată (în actul constitutiv al S.C. A S.R.L. Giarmata nefiind prevăzute dispoziţii speciale în acest sens), ar curge de la data expedierii convocatorului. Însă, Curtea apreciază că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situaţii absurde, precum cea din speţă, unde deşi convocatorul a fost expediat către asociatul reclamant cu respectarea termenului menţionat (mai exact la data de 19 martie 2009), actul a ajuns efectiv în posesia destinatarului abia în ziua precedentă adunării generale a asociaţilor (în data de 1 aprilie 2009, ora 1700), la fel de bine putând ajunge la destinatar şi ulterior şedinţei adunării, fiind imposibil de acceptat că, şi într-un asemenea caz, administratorul a respectat dispoziţiile art. 195 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare.
Chiar dacă unii doctrinari susţin că termenul de 10 zile, care este unul minim, în actul constituitv putându-se prevedea un termen mai lung, şi el curge de la data expedierii convocării şi nu de la data primirii, alţi teoreticieni sunt de părere că verificarea respectării acestui termen se face prin raportare la fiecare asociat în parte, în funcţie de momentul în care acesta a primit convocarea. Deşi chestiunea în litigiu este una intens dezbătută în doctrina juridică contemporană, Curtea, având în vedere consecinţele care pot rezulta din însuşirea primei interpretări a textului art. 195 alin. 3, consideră că doar cea de-a doua orientare doctrinară este în măsură să satisfacă exigenţele impuse de faptul că procedura organizării adunării generale, obiectul dezbaterilor şi exercitarea dreptului de vot trebuie să se fundamenteze pe îndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la obiectul adunării, lipsa convocării sau chiar convocarea nelegală, nemenţionarea în convocator a ordinii de zi ori a textului integral al propunerii de modificare a actului constitutiv sau expunerea lacunară a problemelor ce fac obiectul deliberării fiind neregularităţi ce au aptitudinea de a genera nulitatea deciziei sociale.
Obligaţia de informare a asociaţilor din partea societăţii cu privire la data şi ordinea de zi a adunării generale, precum şi modul şi durata minimă a timpului scurs între momentul convocării şi cel al ţinerii şedinţei au fost instituite de legiuitor în vederea protejării consimţământului asociaţilor şi acordării posibilităţii acestora de a-şi exercita votul în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de informare a fost statuată tocmai în scopul de a asigura adoptarea unei decizii sociale care să se fundamenteze pe o cauză licită şi să permită identificarea obiectivului urmărit. Voinţa socială se formează în organul de deliberare care este adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor, ca organ colectiv alcătuit din totalitatea asociaţilor/acţionarilor societăţii. Pentru a asigura realizarea rolului pe care organele societăţii îl au în viaţa acesteia, Legea nr. 31/1990 a stabilit anumite formalităţi privitoare la procedura convocării, formarea corectă a voinţei sociale fiind indiscutabil legată de respectarea principiilor care guvernează procedura informării.
Informarea corespunzătoare a asociaţilor/acţionarilor asupra datei adunării şi asupra ordinii de zi propuse permite reperarea scopului convocării organului deliberativ, a motivului determinant al acestei convocări. Ca organ de deliberare, adunarea generală decide atât asupra problemelor obişnuite din viaţa societăţii, cât şi asupra problemelor ce vizează elemente fundamentale ale existenţei acesteia, decizia socială trebuind să respecte cerinţele valabilităţii cauzei din perspectiva prevederilor art. 948 pct. 4 din Codul civil. Or, informarea necorespunzătoare asupra chestiunilor supuse deliberării şi convocarea defectuoasă a asociaţilor/acţionarilor nu permite identificarea motivului determinant şi a obiectivului urmărit la adoptarea deciziei sociale. Nevalabilitatea cauzei, atunci când aceasta lipseşte datorită absenţei scopului imediat, ori atunci când ea este ilicită sau imorală, atrage sancţiunea nulităţii.
Nerespectarea obligaţiei de informare este în măsură să afecteze acea componentă a cauzei care vizează concordanţa acestui element cu legea şi ordinea publică societară. Formalităţile instituite pentru convocare şi care urmăresc asigurarea formării corecte a voinţei sociale, vizează nu numai ocrotirea directă a interesului privat al asociaţilor/acţionarilor, ci şi ocrotirea intereselor terţilor care au intrat sau pot intra în raporturi juridice cu entitatea în cadrul căreia funcţionează organul deliberativ, şi care astfel sunt protejaţi de actele acestui organ, contrare legii, ce ar putea pune în pericol securitatea, siguranţa şi stabilitatea raporturilor juridice şi mediul de afaceri. De aceea, Curtea apreciază că apelul pârâtei nu este întemeiat în condiţiile în care reclamantul intimat nu a fost convocat în mod legal de administratorul S.C. A S.R.L. Giarmata la şedinţa adunării generale extraordinare a asociaţilor din 3 aprilie 2009.
Nu în ultimul rând, greşit a înţeles apelanta că prima instanţă ar fi adăugat la lege, impunând în sarcina societăţii o condiţie neprevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv aceea de a face dovada ce document a transmis reclamantului intimat în condiţiile în care legea nu cere decât convocarea prin scrisoare recomandată. Această eroare se datorează atât confuziei dintre recunoaşterea primirii convocării şi negarea comunicării hotărârii adunării generale extraordinare a cărei nulitate se solicită a fi constatată, cât şi faptului că pârâta nu înţelege că, întrucât asociatul reclamant susţine că nu i s-a comunicat, decât în faţa tribunalului, la termenul din 26 ianuarie 2010, hotărârea contestată, ei îi revenea sarcina de a dovedi că, în realitate, respectiva hotărârea a fost comunicată părţii adverse încă din data de 18 mai 2010, ora 1015, aşa cum o afirmă, probă pe care nu a făcut-o, în cuprinsul confirmării de primire de la acea dată nefiind menţionat felul actului trimis. De asemenea, sunt nereale susţinerile apelantei potrivit cărora în România nu se poate transmite o scrisoare cu conţinut certificat. Aceasta, întrucât, în chiar cuprinsul notei de transport emisă de firma de curierat Cargus, la care aceasta a apelat, există o rubrică pentru „Descrierea mărfii”, după cum şi la cealaltă companie Fan Courier Express există rubrica „Conţinut”, în care se pot descrie actele trimise. De altfel, chiar şi Poşta Română, în cadrul serviciului „Prioripost cu valoare declarată fixă”, oferă posibilitatea pentru clienţi de a completa, pe lângă datele privind adresa expeditorului şi cea a destinatarului, o confirmare poştală de primire (AR), care se livrează ulterior clientului, şi o notă de inventar, cuprinzând conţinutul certificat al trimiterii poştale.
