– Legea nr. 31/1990, rep.: art. 132
Acţiunea în anulare/nulitate are caracterul unei acţiuni societare, deoarece ea este exercitată exclusiv în folosul societăţii şi al acţionarilor, şi nu pentru valorificarea unui interes personal, chiar dacă, implicit, are şi consecinţe de această natură. Ca atare, interesul reclamantului de a ataca hotărârea adunării generale a acţionarilor derivă din chiar calitatea sa de acţionar la societatea a cărei hotărâre o atacă. Consecinţa admiterii acţiunii constă în obligaţia organelor societare competente sau a instanţei de a convoca o nouă adunare generală, adică efectele ei privesc numai gestiunea internă a societăţii.
Pentru persoanele care nu au calitatea de acţionar, o hotărâre a adunării generale nu produce niciun efect în baza principiului relativităţii efectelor actului juridic civil – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest, aceste persoane neavând, aşadar, în principiu, calitate procesuală să atace hotărârile adunării generale. În consonanţă cu dispoziţiile de drept comun, art. 132 alin. (3) indică în mod expres că dreptul la acţiune în cazul invocării nulităţii absolute aparţine oricărei persoane interesate. În situaţia în care reclamantul într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor nu are calitatea de acţionar, el va fi ţinut, conform aceluiaşi text, să facă dovada interesului său real, actual şi legitim în anularea hotărârii respective.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 797 din 3 aprilie 2012, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 754/CC din 8 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 21503/3/2010 Tribunalul Caraş-Severin a respins atât acţiunea promovată de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta S.C. M S.R.L. Caransebeş, cât şi cererea în interes propriu depusă de intervenienta I.E., admiţând, în schimb, cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de aceeaşi persoană, obligând reclamanta la plata către societatea pârâtă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs instituţia reclamantă, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost ea formulată şi constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor nr. 13/20.03.2010 a pârâtei intimate S.C. M. S.R.L. Caransebeş, precum şi a tuturor actelor subsecvente, cu motivarea că hotărârea A.G.A. contestată a fost luată cu nerespectarea legii, fiind lovită de nulitate absolută întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (1), (4) şi (6), art. 130, art. 131 şi art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, prin menţinerea acesteia recurenta fiind prejudiciată, deoarece acţionarii majoritari au stabilit o nouă structură a acţionariatului societăţii, excluzând-o abuziv, producând astfel un prejudiciu material intereselor statului.
Prin decizia civilă nr. 797 din 3 aprilie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 754/CC din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 21503/3/2010.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că toate criticile aduse sentinţei atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. În consecinţă, analizând recursul declarat de instituţia reclamantă în raport de criticile formulate, de apărările intimatei, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, cât şi din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
În mod corect prima instanţă a respins cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor nr. 13/20.03.2010, precum şi a tuturor actelor subsecvente, cu motivarea că în urma licitaţiei publice organizată în cadrul unei proceduri de silită, care a format obiectul dosarului execuţional nr. 10/2009 al Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoresc S.P.I. & S.P.A. din Caransebeş, debitoarea A.V.A.S. Bucureşti, reclamantă în prezenta cauză, a pierdut pachetul de 23.632 acţiuni, având o valoare nominală de 2,50 lei/acţiune, începând cu data de 10 noiembrie 2009 aceasta nemaideţinând participaţii la societatea pârâtă, ea nefiind eliminată din societate în urma hotărârii contestate, cum fără temei susţine.
Textul art. 132 din Legea societăţilor comerciale nu creează o nouă categorie de nulităţi în ceea ce priveşte hotărârile adunării generale. El se referă, pe de o parte, la acţiunile în anulare care izvorăsc din încălcarea unor norme legale supletive sau a unor prevederi ale actului constitutiv. Alături de acţiunile în anulare având aceste cauze, există acţiuni în anulare care provin din nerespectarea condiţiilor generale de validitate a contractelor – capacitate, consimţământ, cauză şi obiect – raportate la fiecare acţionar. Există, de asemenea, acţiuni în nulitate absolută atunci când sunt încălcate norme de ordine publică, iar majoritatea normelor care reglementează formarea voinţei sociale în cadrul adunării generale sunt de ordine publică, deoarece ele protejează în acelaşi timp pe acţionari şi creditul general.
Din punct de vedere al calităţii procesuale active, deosebirea celor două categorii de acţiuni constă în aceea că, în cazul acţiunilor în anulare, ele pot fi introduse numai de către acţionarii care au votat contra sau care nu au luat parte la adunare, de către administratori/directori/membrii consiliului de supraveghere sau de către cenzori, în timp ce în cazul acţiunilor în nulitate, ele pot fi introduse de către oricine are un interes legitim.
Dacă în trecut se susţinea că acţiunea în anulare prevăzută de art. 132 are în vedere numai cauze de nulitate relativă izvorâte din încălcarea normelor legale supletive sau a actului constitutiv şi poate fi intentată numai de acţionarii care au lipsit sau care au votat împotrivă, pentru celelalte cazuri de nulitate fiind aplicabil dreptul comun în ce priveşte condiţiile şi procedura de introducere a acţiunii în nulitate relativă sau absolută, după modificarea art. 132, prin Legea nr. 161/2003, prin introducerea actualului alin. (3), acţiunea în nulitate poate fi introdusă de acţionari şi pentru cauze de nulitate absolută. În ceea ce priveşte terţii, dacă au un interes legitim, ei vor putea introduce acţiunea în nulitate pe baza dispoziţiilor înscrise în art. 132, completate cu cele din dreptul comun. Însă, terţii nu vor putea ataca hotărârea adunării generale pe baza art. 132, dacă aceasta este lovită de nulitate relativă, ci, cel mult, pe calea opoziţiei reglementate de art. 61 din legea-cadru, în condiţiile prevăzute de acest ultim articol.
Acţiunea în anulare/nulitate are caracterul unei acţiuni societare, deoarece ea este exercitată exclusiv în folosul societăţii şi al acţionarilor, şi nu pentru valorificarea unui interes personal, chiar dacă, implicit, are şi consecinţe de această natură. Ca atare, interesul reclamantului de a ataca hotărârea adunării generale a acţionarilor derivă din chiar calitatea sa de acţionar la societatea a cărei hotărâre o atacă. Această particularitate a dovedirii interesului prin simpla dovadă a calităţii de acţionar care a absentat de la adunare sau a votat împotriva hotărârii atacate se întâlneşte şi în cazul unei acţiuni în nulitate absolută. Consecinţa admiterii acţiunii constă în obligaţia organelor societare competente sau a instanţei de a convoca o nouă adunare generală, adică efectele ei privesc numai gestiunea internă a societăţii. Dispoziţia din art. 132 alin. (10), privind opozabilitatea hotărârii judecătoreşti irevocabile de anulare faţă de toţi acţionarii, este o consacrare a caracterului societar al acţiunii, când, deşi introdusă de un singur acţionar, admiterea ei profită şi se impune tuturor acţionarilor.
Conform alin. (2) al aceluiaşi text, numai acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra şi au cerut să se insereze acest lucru în procesul-verbal al şedinţei pot introduce acţiunea în anulare/nulitate. În consecinţă, acţionarii care au votat în favoarea hotărârii lovite de nulitate ori s-au abţinut de la vot nu au calitatea de a introduce acţiunea în nulitate, o altă soluţie echivalând cu încurajarea propriei turpitudini. Aceeaşi soluţie, a lipsei de calitate procesuală activă, se aplică şi acţionarilor care au votat împotriva hotărârii, dar nu au cerut inserarea în procesul-verbal a obiecţiunilor cu privire la modalitatea de vot.
Hotărârile contrare normelor legale supletive sau actului constitutiv vor putea fi, de asemenea, atacate în justiţie de membrii consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi de cenzori. Astfel, o decizie ilegală nu se poate impune celorlalte organe ale societăţii, şi acestea au obligaţia să declanşeze procedura care va împiedica executarea unei decizii ilegale. Dacă decizia este atacată numai de un singur membru al consiliului de administraţie/directorat sau de cenzori, societatea va fi reprezentată în justiţie de către ceilalţi administratori. În cazul administratorilor/directorilor şi cenzorilor, aceştia nu trebuie să dovedească un interes pentru a avea calitate procesuală activă, simpla lor calitate de organe ale societăţii prezumând existenţa unui interes în punerea în executare a unei hotărâri licite a adunării generale.
Articolul 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 instituie principiul forţei obligatorii a hotărârilor A.G.A. pentru orice acţionar, indiferent dacă acesta a votat împotriva sau nu a luat parte la adunare. Această forţă obligatorie este fundamentată pe natura de act juridic civil a hotărârilor adunării generale. Din această cauză, principiul pacta sunt servanda îşi găseşte aplicarea şi în cazul acestor acte juridice. În realitate, fundamentul forţei obligatorii a hotărârilor adunărilor generale îl reprezintă principiul majoritar. Acest principiu se manifestă cu o forţă limitată doar de dispoziţiile legale cu caracter expres şi de ordine publică (în situaţia în care legea impune pentru adoptarea unei hotărâri principiul unanimităţii sau majorităţi mai mari decât cele obişnuite). Principiul majorităţii are drept consecinţă directă imposibilitatea pentru orice altă entitate în afara adunării generale de a avea vreun rol în formarea voinţei sociale. Această regulă este relativă şi este afectată de intervenţia justiţiei asupra hotărârilor luate de acţionari, în temeiul unor dispoziţii legale care reglementează condiţiile de formă sau fond ale formarii voinţei sociale. Din această cauză, puterea judecătorească poate să limiteze aplicabilitatea principiului majorităţii doar la acele cazuri în care au fost respectate condiţiile de formă şi fond ale adoptării hotărârilor în adunările generale.
Pentru persoanele care nu au calitatea de acţionar, o hotărâre a adunării generale nu produce niciun efect în baza principiului relativităţii efectelor actului juridic civil – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest, aceste persoane neavând, aşadar, în principiu, calitate procesuală să atace hotărârile adunării generale. În consonanţă cu dispoziţiile de drept comun, art. 132 alin. (3) indică în mod expres că dreptul la acţiune în cazul invocării nulităţii absolute aparţine oricărei persoane interesate. În situaţia în care reclamantul într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor nu are calitatea de acţionar, el va fi ţinut, conform aceluiaşi text, să facă dovada interesului său.
În speţă, cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, în ipoteza în care se invocă motive de nulitatea absolută, calitatea procesuală pentru a promova o acţiune în nulitate aparţine oricărei persoane care poate invoca un interes real, actual şi legitim în anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor/acţionarilor. Or, reclamanta nu a dovedit un asemenea interes câtă vreme singurul său motiv nu poate fi primit, societatea pârâtă nefiind obligată să o convoace la adunarea generală din 20 martie 2010, recurenta nemaideţinând calitatea de acţionar încă din 10 noiembrie 2009, apărarea sa, cum că în anul 2009 nu ar fi încheiat vreun contract de vânzare-cumpărare acţiuni, fiind lipsită de relevanţă juridică, partea pierzându-şi calitatea de acţionar ca urmare a unei proceduri de executare silită.
Astfel, potrivit procesului-verbal de licitaţie pentru bunuri mobile din 10 noiembrie 2009 întocmit în dosarul execuţional nr. 10/2009 al Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoresc S.P.I. & S.P.A. din Caransebeş, pachetul de acţiuni format din 23.632 acţiuni, cu o valoare nominală de 2,5 lei/acţiune, deţinut de instituţia recurentă a fost adjudecat la preţul de strigare de 59.080 lei de către unul dintre cei doi participanţi la licitaţie. De asemenea, judecătoresc a eliberat adjudecatarului dovada nr. 10/10.11.2009, care atestă faptul că preţul de strigare a fost achitat integral cu chitanţa nr. 14521696/02 din 10 noiembrie 2009.
Or, potrivit art. 447 din Codul de procedură civilă, după închiderea licitaţiei executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul acesteia, care va fi semnat de executor, creditor, debitor, precum şi de adjudecatar. Executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui adjudecatar în parte o dovadă care va cuprinde data şi locul licitaţiei, numele adjudecatarului, indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit, dovada eliberată fiecărui adjudecatar constituind titlu de proprietate asupra bunurilor vândute; în cazul titlurilor de credit nominative, adjudecatarul va putea obţine transferul acestora pe numele său, în temeiul unei copii legalizate de pe acest proces-verbal. În toate cazurile, predarea bunului se va face după achitarea integrală a preţului, până la predare adjudecatarul suportând riscul pieirii bunului adjudecat.
Ca atare, sunt neîntemeiate afirmaţiile instituţiei reclamante potrivit cărora prin menţinerea hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor nr. 13/20.03.2010 a pârâtei intimate S.C. M. S.R.L. Caransebeş, ea ar fi prejudiciată deoarece acţionarii majoritari au stabilit o nouă structură a acţionariatului societăţii, excluzând-o abuziv, producând astfel o pagubă statului.
Criticile recurentei în sensul că judecătorul fondului ar fi trebuit să solicite actele privind licitaţia din 10.11.2009, din care să rezulte că A.V.A.S. Bucureşti a pierdut calitatea de acţionar la societatea intimată, nu pot fi primite din moment ce la dosarul tribunalului respectivele înscrisuri au fost depuse de partea adversă prin cererea de probaţiune din data de 20 octombrie 2011, eventuala necomunicare a actelor de către executorul judecătoresc, deşi i s-a solicitat aceasta în mod expres prin adresele nr. P/7814/02.08.2011, nr. P/9022/12.09.2011 şi nr. P/9892/07.10.2011, precum şi pretinsa lipsă a notificării cu privire la organizarea licitaţiei publice de vânzare silită a pachetului de acţiuni neputând fi valorificate în acest cadrul procesual.
Potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege. Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal. După ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formula executorie, dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.
De asemenea, nu prezintă relevanţă împrejurarea că recurenta a formulat, prin împuternicitul cu mandat special – dl. M.V.D., şi opoziţie înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, cu atât mai mult cu cât, prin sentinţa civilă nr. 406/02.11.2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1279/115/2010, aceasta a fost respinsă, hotărârea rămânând irevocabilă prin respingerea de către Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 2330/13.12.2011, a recursului declarat de instituţia oponentă.
Nu sunt justificate nici susţinerile reclamantei potrivit cărora ar fi fost încălcate dispoziţiile deciziei nr. 340/05.02.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia comercială, în dosarul nr. 6360/115/2006, prin care au fost sancţionate nelegalităţile săvârşite prin hotărârile A.G.A. din datele de 22-23.10.2004 şi 30-31.12.2004, pentru simplul motiv că efectele acestei decizii se extind doar asupra hotărârilor menţionate, precum şi asupra actelor adiţionale adoptate în temeiul acestora, celelalte hotărâri ale adunărilor generale ale acţionarilor adoptate ulterior datei de 31 decembrie 2004, necontestate şi neanulate de instanţa judecătorească, producându-şi efectele în continuare, cum, de altfel, a statuat deja Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 1734/R din 3 octombrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 4972/115/2010, aceste acte putând fi analizate doar într-un alt proces.
Pe de altă parte, recurenta dă dovadă de inconsecvenţă, prin aceea că în parag. 5 al pag. 3 al cererii de recurs susţine că A.V.A.S. Bucureşti este acţionar de drept al S.C. M S.R.L. Caransebeş cu un procent de 40% din capitalul social, conform evidenţelor proprii (deşi, simpla împrejurare că în propriile evidenţe ar apărea cu un anumit număr de acţiuni la societatea intimată, nu poate determina, în sine, temeinicia afirmaţiei că este acţionar la această societate comercială), în timp ce în paragr. 3 al pag. 4 susţine că prin excluderea sa abuzivă din acţionariatul societăţii şi modificarea actului constitutiv, cu încălcarea legii, statului i s-a cauzat un prejudiciu, întrucât deţine un număr de 23.632 acţiuni (adică, exact cât a fost numărul de acţiuni scos la licitaţie de către executorul judecătoresc – sbl. ns.), reprezentând 10,241% din capitalul social.
Fără niciun temei legal, partea afirmă că în speţă este dovedit atât prejudiciului, cât şi fapta ilicită şi având în vedere că cererea sa este o veritabilă acţiune în răspundere civilă delictuală (?!), este justificat şi legal să-i fie admisă şi prejudiciul cauzat să fie reparat prin constatarea nulităţii absolute a hotărârea A.G.A. nr. 13/20.03.2010, care este abuzivă şi nelegală, deşi este ştiut faptul că acţiunea reglementată de art. 131 din Legea nr. 31/1990, republicată, prezintă caracterul unei acţiuni societare, aşa cum s-a arătat mai sus, iar nu o acţiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.
Nici ultima critică, referitoare la greşita obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată. Astfel, cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, şi cum corect a arătat şi intimata prin întâmpinarea, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţiuni”. Or, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost respinsă, este evident că reclamantul se găseşte în culpă procesuală, iar pârâtul are dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea respectivului proces.
Deşi sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
