Indiferent dacă bunurile constituite cu titlu de aport în natură sunt bunuri proprii ale asociatului ori bunuri comune, regimul lor juridic nu are relevanţă în privinţa autorizării societăţii, deoarece, în primul caz, soţia asociatului nu ar avea nici un drept să se opună la includerea lor în capitalul social, iar, în al doilea caz, este de reţinut că, potrivit art. 35 din Codul familiei, soţul care exercită singur dreptul de administrare şi folosinţă asupra bunurilor mobile comune este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ şi că prin includerea bunurilor mobile ca aport în societate ele rămân în patrimoniul comun al soţilor, dar prin echivalentul lor în părţi sociale.
în ce priveşte sediul societăţii, consimţământul ca acesta să fie în domiciliul comun este irevocabil.
(Secţia comercială, decizia nr. 77/5.02.1992)
Prin sentinţa civilă nr. 3.374/SC din 23.12.1991, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis cererea asociaţilor C.D. şi M.P, a autorizat funcţionarea societăţii „D.I.” – S.R.L, cu sediul în Bucureşti, sectorul 3, şi a dispus înregistrarea în şi la Administraţia Financiară.
împotriva sentinţei a declarat recurs C.S, soţia asociatului C.D, care a solicitat respingerea cererii de autorizare a funcţionării societăţii, deoarece C.D. a inclus în capitalul social, fără acordul ei, bunuri mobile dobândite în timpul căsătoriei şi, după ce i-a dat consimţământul ca sediul societăţii să fie în apartamentul lor, din B-dul Camil Ressu, i-a pus în vedere să divorţeze şi să părăsească domiciliul conjugal, împreună cu cei doi copii ai lor, lucru pe care l-a şi făcut la 4 ianuarie, iar de atunci locuieşte la părinţii săi.
Prin petiţia depusă Ia dosar în ziua de 5.02.1992, recurenta C.S. a încunoştiinţat această instanţă de faptul că în ziua de 15.01.1992, soţul ei a • chemat-o acasă şi a încercat să o convingă să-şi retragă recursul şi pentru că nu a fost de acord, începând de a doua zi, el nu mai doarme acasă, că
bunurile dispărute din casă nu au mai fost aduse înapoi, că nu îi acordă sprijin material pentru întreţinerea copiilor şi că nu este sincer, deoarece nu i-a spus că pentru cumpărarea apartamentului, avansul a fost donat de mama lui, şi tot ea a plătit şi ratele pentru restul creditului, şi că mama lui are dreptul Ia o cameră din apartament.
în privinţa admisibilităţii recursului, tribunalul constată că sentinţa recurată este pronunţată de instanţa de fond, în cadrul procedurii necontencioase, conform art. 22 şi urm. din Legea nr. 31/1990 şi art. 331 şi urm. Cod proc. civilă, şi că recurenta are calitatea procesuală, conform art. 336 al. 4 Cod proc. civilă, să declare recursul de faţă.
Recursul este însă nefondat.
în vederea pronunţării sentinţei, instanţa de fond a avut în vedere, printre altele, contractul de societate şi statutul societăţii comerciale „D.I.” – S.R.L, din care rezultă că societatea are un capital social de 270.000 lei, împărţit în 27 părţi sociale, a câte 10.000 lei fiecare, din care asociatul C.D. a vărsat 150.000 lei în numerar şi 120.000 lei prin aport în natură, constând în două magnetofoane Rostov şi două boxe Unitra, precum şi petiţia prin care C.S, în ziua de 20.12.1991, în faţa judecătorului de serviciu, şi-a declarat acordul ca sediul societăţii să fie în domiciliul comun cu al asociatului C.D, anume în B-dul Camil Ressu, petiţie pe care C.S. a semnat-o şi pe care nu o contestă nici în faţa instanţei de recurs.
Motivele pe care recurenta le invocă pentru respingerea cererii de autorizare a funcţionării societăţii constituie de fapt neînţelegeri familiale şi nu sunt de natură să ducă la constatarea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, ele putând fi, eventual, invocate într-un proces de şi partaj.
Astfel, în privinţa aportului în natură, constând din cele două magnetofoane şi două boxe, este de reţinut că şi în situaţia în care ar fi reală susţinerea intimatului C.D, formulată prin întâmpinarea depusă la dosar, în sensul că ele sunt bunurile sale proprii, conform art. 31 lit. c din Codul familiei, dar şi în situaţia în care s-ar stabili că ele sunt bunuri comune, cum susţine recurenta, regimul lor juridic nu are relevanţă în privinţa autorizării societăţii, deoarece, în primul caz, recurenta nu ar avea nici un drept să se opună la includerea lor în capitalul social, iar, în al doilea caz, este de reţinut că, potrivit art. 35 Codul familiei, soţul care exercită singur dreptul de administrare şi folosinţă asupra bunurilor mobile comune este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ şi că, prin includerea bunurilor mobile ca aport în societate, ele rămân în patrimoniul comun al soţilor, dar prin echivalentul lor în părţi sociale.
în ce priveşte sediul societăţii, este de reţinut că nici recurenta nu contestă că iniţial şi-a dat consimţământul ca el să fie în domiciliul comun, acest consimţământ având caracter irevocabil, iar faptul că ulterior s-au ivit neînţelegeri între ei, urmate, iniţial, de părăsirea domiciliul de către recurentă, şi, apoi, reîntoarcerea ei, şi părăsirea lui de către C.D, de asemenea, nu are relevanţă în privinţa autorizării societăţii, ci urmează a-şi găsi rezolvarea, eventual, într-un alt litigiu dintre soţi, cu privire la folosinţa apartamentului, după efectuarea ieşirii din indiviziune.
în raport de cele arătate, tribunalul constată că hotărârea instanţei de fond, în mod corect a constatat că sunt îndeplinite cerinţele Legii nr. 31/ 1990 şi a autorizat funcţionarea societăţii comerciale „D.I.” – S.R.L, soluţie care urmează a fi menţinută, prin respingerea recursului.
Notă: Cu privire la Legea nr. 31/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 23.
