Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr. 739 din 24 martie 1998 (dosar nr. 978/1997)
Temeiul pe care prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea criticată este acela că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, terenul aferent construcţiei nefiind necesar desfăşurării activităţii societăţii.
Prima instanţă nu a invocat faptul că imobilul ar aparţine domeniului public sau că societatea comerecială ar fi subînchiriat o parte din construcţie unei persoane juridice. Dimpotrivă, făcându-se o prezentare a raportului de expertiză, fără nici o evaluare cu privire la constatările expertului, se menţionează pur şi simplu că în edificiu funcţionează şi Societatea Comercială RADIOTEL VEST (în trei încăperi), în baza unui contract de asociere
încheiat cu societatea reclamantă, constatare, de altfel, riguros exactă şi care nici nu este contestată de reclamantă.
Aşadar, examinarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei trebuie circumscrisă exclusiv la temeiul de drept reţinut de instanţa de fond şi evocat în hotărâre.
în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea administrativă publică judeţeană.
Activitatea preponderentă desfăşurată în cadrul societăţii reclamante a fost de proiectate, fabricaţie, reparaţii şi servicii de instalaţii electrice, de automatizare, informare, de telecomunicaţii şi curenţi slabi, deci de piese şi subansamble de mici dimensiuni, pentru realizarea cărora nu erau necesare spaţii mari, hale de fabricaţie. Argumentul forte în acest sens îl constituie faptul că societatea folosea pentru toate operaţiile de producţie, montare, ansamblare necesare, 3 încăperi, plus un laborator la subsolul construcţiei.
De asemenea, s-au susţinut şi dovedit că în spaţiul aferent construcţiei se aflau, dacă nu spaţii de producţie, cel puţin anexe cu caracter funcţional (magazii închise, spaţii de depozitare etc.).
Pentru ca reclamanta să-şi fi putut legitima vocaţia sa la dobândirea terenului aferent construcţiei, ar fi trebuit făcută dovada cerută şi indubitabilă că terenul aferent clădirii îi era cu adevărat necesar desfăşurării activităţii prestate. Această cerinţă, rezultând expres din formularea legii, reprezintă o condiţie indispensabilă pentru constituirea dreptului de proprietate. A decide altfel, ar însemna să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei, printr-un acres- cământ patrimonial care nu-şi găseşte cauza în dispoziţiile legii.
Or, în cauză, aşa cum corect a stabilit prima instanţă, nu este realizată condiţia impusă de textul citat şi deci nu există temeiuri pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea societăţii reclamante.
In sfârşit, mai trebuie menţionat că datele de fapt ale cauzei nu pot acredita nici cel puţin necesitatea unei soluţii condiţionate obiectiv de poziţia terenului în raport de construcţie.
Deşi la dosarul cauzei s-a depus o adresă prin care se atestă că ar fi vorba de o “curte interioară”, ceea ce ar conduce la ideea unui spaţiu închis, care nu ar fi putut fi deci folosit în mod util decât de către deţinătorul edificiului, în realitate, terenul în discuţie, aşa cum rezultă din planul de situaţie aflat la dosarul proiectului nr. 36278/050310, înconjoară pe două laturi clădirea, cu ieşirea la două străzi în zona centrală a oraşului Timişoara, suprafaţa terenului liber fiind de peste trei ori mai mare decât a terenului construit.
Faţă de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
