Condiţia de admisibilitate a cererii de retragere judiciară este dovada dezacordului co-asociaţilor la preluarea părţilor sociale ale celui ce doreşte să se retragă din societate şi la proiectul de cesiune a părţilor sociale către un terţ, dublate de refuzul cererii de retragere a petentului. Numai în acest cadru, instanţa va putea autoriza retragerea, dacă se întruneşte condiţia de fond, care rezultă din aprecierea că admiterea retragerii este singurul mijloc de a proteja atât interesul personal al asociatului, cât şi interesul social. Faptul că fiecare asociat invocă motive temeinice de retragere imputate celuilalt asociat, fără a se administra dovezi în acest sens, nu justifică pronunţarea unei hotărâri de tribunal privind retragerea reclamantului şi aceasta pentru că pârâtul nu este de acord cu preluarea părţilor sociale, iar în contractul de societate nu există o clauză de continuare a societăţii cu asociat unic.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 371 din 18 aprilie 2008
Prin cererea înregistrată sub nr. 944/118/22.09.2006 la Tribunalul Constanța, reclamantul R.I.F. a chemat în judecată pe pârâții SC V.I. SRL si S.V.C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună retragerea sa din calitatea de asociat și administrator deținută în cadrul SC V.I. SRL și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în anul 2001 a constituit o societate comercială cu răspundere limitată, respectiv SC M.G. SRL, fiind asociat unic și administrator al acesteia. Societatea avea un capital social de 2.000.000 lei (ROL), divizat în 20 de părți sociale, deținute în întregime de reclamant în calitate de asociat unic.
în data de 16.08.2002 reclamantul a cesionat pârâtului S.V.C. 16 părți sociale, convenind totodată cu acesta schimbarea denumirii societății în SC V.I. SRL.
încă de la momentul cesionării părților sociale către pârât, au existat grave neînțelegeri cu acesta, ce s-au concretizat în imposibilitatea exercitării de către reclamant a calității de asociat și administrator. Astfel, până la acest moment, pârâtul s-a ocupat în exclusivitate de administrarea societății, refuzând să-l informeze pe reclamant cu privire la activitatea sa curentă, asupra operațiunilor aflate în derulare cât și asupra situației economico-financiare a societății.
Fiind practic în imposibilitatea exercitării calității de asociat și administrator în cadrul SC V.I. SRL, încă de la momentul cesionării părților sociale, din cauza gravelor neînțelegeri cu pârâtul, reclamantul apreciază că în lipsa elementului affectio societatis, activitatea societății nu se poate desfășura cu actuala structură a acționariatului.
Reclamantul a notificat în acest sens pârâtul, în vederea cesionării către acesta a părților sociale pe care le mai deține, dar acesta a refuzat să se prezinte la data stabilită, situație în care reclamantul a promovat prezenta acțiune.
Față de caracterul intuitu personae al acestui tip de societate comercială, apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 221 din Legea nr. 31/1990 pentru a opera retragerea sa din societate.
în dovedirea cererii reclamantul a solicitat proba cu interogatoriul pârâtului și înscrisuri, sens în care a depus la dosar certificat de înregistrare a SC V.I. SRL, notificarea nr. 192/5.09.2006 comunicată pârâtului S.V.C., certificat eliberat de ORC, act adițional la actul constitutiv al SC M.G. SRL autentificat sub nr. 1898/16.08.2002, Hotărârea asociatului unic al SC M.G. SRL din 1.08.2002, încheierea nr. 2285/14.12.2001 a judecătorului delegat la ORC, act constitutiv al SC M.G. SRL.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 221 din Legea nr. 31/1990.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21.02.2007, pârâtul S.V.C. a arătat că nu este de acord cu retragerea reclamantului din societate în condițiile arătate în cererea de chemare în judecată. în acest sens, pârâtul a precizat că nu sunt reale mențiunile privind refuzul său de a-l informa pe reclamant cu privire la activitatea societății, a operațiunilor aflate în derulare și în general asupra întregii activități economico-financiare a societății.
în calitatea sa de asociat și mai ales de administrator al societății, reclamantul a avut permanent acces la documentele societății.
între părți au apărut neînțelegeri, dar acestea au fost determinate de conducerea defectuoasă a societății de către reclamant în calitate de administrator și de refuzul acestuia de a coopera cu pârâtul în tot ceea ce impunea conlucrarea și de a-l informa pe acesta.
Totodată, pârâtul S.V.C. a formulat, conform art. 119 C.proc.civ., cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună retragerea sa din societate, urmând ca reclamantul sa continue activitatea, acesta fiind cel care a înființat SC M.G. SRL ca asociat unic, pârâtul fiind ulterior cooptat.
întrucât pârâtul S.V.C. locuiește în București și este mai mult plecat, reclamantului îi este mai facil să se ocupe în continuare de activitatea societății, cu atât mai mult cu cât s-a ocupat permanent.
în măsura în care niciuna dintre părți nu va dori continuarea activității prin transformarea societății în societate comercială cu asociat unic, pârâtul a apreciat că se impune dizolvarea acesteia, cu consecințele ce decurg din aceasta.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 221 și 227 din Legea nr. 31/1990 și art. 274 C.proc.civ.
în susținerea cererii s-a solicitat proba cu interogatoriul reclamantului, expertiza contabilă si înscrisuri.
La termenul de judecata din 6.11.2007 reclamantul a precizat că renunță la administrarea probei cu interogatoriu, instanța luând act de această precizare. Pârâtul S.V.C. a arătat prin întâmpinare, respectiv cererea reconvențională, că înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatoriu și expertiza contabilă, însă nu s-a prezentat în instanță în vederea discutării și administrării probelor solicitate.
Prin sentința civilă nr. 5918/COM/13.11.2007, Tribunalul Constanța a respins atât acțiunea principală formulată de reclamatul R.I.F., cât și cererea reconvențională formulată de pârâtul-reconvenient S.V.C., ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul și pârâtul sunt asociați în cadrul SC V.I. SRL, constituită inițial în forma unei societăți cu răspundere limitată având ca asociat unic și administrator pe reclamantul R.I.F. și transformată mai apoi, prin cooptarea în anul 2002 a pârâtului S.V.C. în calitate de co-asociat, prin preluarea de către acesta a 16 părți sociale.
După cooptarea pârâtului în societate, conducerea acesteia a fost încredințată în continuare reclamantului R.I.F., care a păstrat calitatea de administrator.
Potrivit susținerilor părților, ulterior acestei modificări, între cei doi asociați au intervenit anumite neînțelegeri, fapt care l-a determinat pe reclamant să hotărască cesionarea parților sale sociale către co-asociat și retragerea sa din societate, sens în care l-a notificat pe pârâtul S.V.C., fără ca acesta să răspundă.
în speță, față de dispozițiile din art. 236 din Legea nr. 31/1990, instanța a reținut că atât reclamantul prin cererea introductivă, cât și pârâtul prin cererea reconvențională, au susținut ca și motiv al retragerii lor din societate existența între asociați a unor neînțelegeri grave, care fac imposibilă continuarea activității societății, fără însă a detalia și a argumenta în ce constau aceste neînțelegeri și modul în care ele împiedică desfășurarea normală a activității societății comerciale sau fac imposibilă continuarea acesteia. Deși au susținut existența unor neînțelegeri grave, niciuna dintre părți nu a produs probe în acest sens.
Cât privește dizolvarea societății, la cererea asociaților, dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 impun de asemenea existența unor motive temeinice, neînțelegerile grave între asociați putând constitui un astfel de motiv, însă în măsura dovedirii lor.
Având în vedere că în speță părțile nu au făcut dovada unor motive temeinice, respectiv a existenței unor neînțelegeri între asociați de natură personală sau comercială, care ar afecta buna desfășurare a activității societății sau care ar împiedica continuarea activității acesteia, instanța a apreciat că nu se justifică autorizarea retragerii unuia sau altuia dintre asociați, aceștia putând proceda la cesionarea părților lor sociale către terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor prevăzute în acest sens în actul constitutiv.
Pentru aceleași considerente, în condițiile în care societatea funcționează și în continuare, realizându-și obiectul de activitate, tribunalul a reținut că nu se impune nici dizolvarea SC V.I. SRL.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.I.F. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii tribunalului în sensul admiterii cererii principale și respingerii cererii reconvenționale.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate ce au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dar și potrivit art. 3041, curtea apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
în conformitate cu dispozițiile art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, asociatul într-o societate cu răspundere limitată se poate retrage, în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim, numai pentru motive temeinice și în baza unei hotărâri a tribunalului.
Curtea reține că argumentația reținută de tribunal corespunde cerințelor impuse de legiuitor, rațiunea retragerii asociatului din societate fiind în viziunea legiuitorului o procedură pur funcțională, care poate fi utilizată numai dacă există considerente care ar justifica opțiunea pentru retragere.
Rezultă deci că procedura retragerii este subsecventă cesiunii părților sociale către asociați sau către terți, cesiunea fiind o garanție a intangibilității capitalului social și un mijloc de protecție a societății și a terților creditori ai acesteia.
Prin urmare, condiția de admisibilitate a cererii de retragere judiciară este dovada dezacordului co-asociaților la preluarea părților sociale ale celui ce dorește să se retragă din societate și la proiectul de cesiune a părților sociale către un terț, dublate de refuzul cererii de retragere a petentului.
Numai în acest cadru, instanța va putea autoriza retragerea, dacă se întrunește condiția de fond, care rezultă din aprecierea că admiterea retragerii este singurul mijloc de a proteja atât interesul personal al asociatului, cât și interesul social.
în speță, reclamantul a depus la dosar dovada notificării pârâtului, în vederea cesionării către acesta a părților sociale, cu consecința retragerii acestuia din societate. Neprezentarea pârâtului la această convocare face însă dovada dezacordului acestuia referitor la preluarea părților sociale ale reclamantului, nu însă și a opoziției lui cu privire la cesiunea părților sociale către o terță persoană.
Așa cum rezultă din cele două cereri formulate de părți, așa-zisele motive temeinice pentru retragerea fiecăruia din societate sunt diametral opuse: reclamantul invocând administrarea societății exclusiv de către pârât și împiedicarea sa în derularea operațiunilor economico-financiare, în timp ce pârâtul a menționat că nu este de acord cu retragerea reclamantului, acesta făcându-se vinovat de administrarea defectuoasă a societății, fapt pentru care a solicitat la rândul său retragerea din societate.
Faptul că fiecare asociat invocă motive temeinice de retragere imputate celuilalt asociat, fără a se administra dovezi în acest sens, nu justifică pronunțarea unei hotărâri de tribunal privind retragerea reclamantului și aceasta pentru că pârâtul nu este de acord cu preluarea părților sociale, iar în contractul de societate nu există o clauză de continuare a societății cu asociat unic.
Potrivit dispozițiilor art. 236 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, în situația prevăzută la alin. (1) lit. c), instanța judecătorească avea obligația, prin aceeași hotărâre de retragere, să dispună și cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalți asociați, drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, stabilindu-se prin acordul asociaților ori de un expert desemnat de aceștia sau, în caz de neînțelegere, de tribunal.
Or, așa cum rezultă din dosar, nici unul dintre asociați nu dorește să preia părțile sociale ale celuilalt, instanța fiind astfel în imposibilitate de a face aplicarea dispozițiilor art. 236 alin. (2) și (3) mai sus menționate.
Este de reținut că, deși invocă în susținerea recursului său recunoașterea de către pârât a dispariției temeiurilor care au stat la baza asocierii, iar cum prin contractul de societate nu este posibilă continuarea cu asociat unic, recurentul evită să solicite dizolvarea societății, nedorind să efectueze cheltuieli cu această procedură.
în ceea ce privește critica referitoare la rezolvarea cererii reconvenționale formulate de pârâtul S.V.C., mai precis a argumentelor pe care și-a întemeiat tribunalul soluția, curtea constată că este lipsită de interes în condițiile această cerere nu a fost formulată de recurent și a fost respinsă de instanță, recurentul necăzând în pretenții față de pârât, care nu a declarat recurs, pentru a fi îndreptățit să o critice.
Pentru considerentele mai sus arătate, însușindu-și deopotrivă și argumentele tribunalului, curtea apreciază că recursul este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C.proc.civ., îl respinge.
