Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr. 645 din 13 martie 1998 (dosar nr. 1095 1997)
Reclamanta, Federaţia Sindicatelor învăţământului P reuni verşi tar din România, a chemat în judecată Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, solicitând, în temeiul art. 1073 şi 1075 din Codul civil şi art. 1 din Legea nr. 29/1990, ca acesta să fie obligat să respecte art. 3 (1) din ordonanţa Guvernului nr. 39/1994. în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că art. 3(1) din ordonanţa menţionată prevedea, în forma iniţială, că salariul de bază corespunzător coeficientului de ierarhizare 1,00 este de 123.500 lei lunar şi se va majora conform indexărilor ce se vor stabili ulterior.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, împuternicit prin aceeaşi ordonanţă să stabilească salariile de bază pentru fiecare funcţie din sectorul bugetar, a încălcat însă textul amintit, neluând în calcul indexarea din trimestail III/1994, acordată prin Hotărârea Guvernului nr. 443 din 29 iulie 1994, publicată la 8 august 1994.
Reclamanta a mai susţinut că are în vedere forma Ordonanţei Guvernului nr. 39/1994 înainte de rectificarea din 12 septembrie 1994 – potrivit căreia în art. 3 (1) se va citi “septembrie” în loc de “iulie” – şi că Legea nr. 134/1994, de aprobare a ordonanţei rectificate, publicată la 30 noiembrie 1994, produce efecte doar pentru viitor, iar nu şi retroactiv.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 133 din 18 februarie 1997, a respins acţiunea ca inandmisibilă în raport de temeiurile juridice invocate de reclamantă. împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, acţiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect fie anularea unui act administrativ vătămător, fie obligarea autorităţii administrative care refuză nejustificat rezolvarea unei cereri referitoare la un drept legitim, să recunoască acest drept, precum şi, în ambele ipoteze, eventuala reparare a pagubelor cauzate prin emiterea actului nelegal sau refuzul nejustificat de soluţionare a cererii. Or, în speţă, recurenta-re- clamantă nu a solicitat anularea vreunui act emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi nici nu s-a plâns împotriva refuzului aceleiaşi instituţii de a-i reolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, ci a pretins ca intimatul-pârât să fie obligat să respecte art. 3 (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1994.
Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut corect că nu poate analiza, în condiţiile reglementării instituite prin Legea nr. 29/1990, cererea reclamantei-re-
curente.
Cu privire la cealaltă critică se constată că recurenta-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea, alături de art. 1 din Legea nr. 29/1990, pe dispoziţiile art. 1073 şi 1075 din Codul civil referitoare la drepturile creditorului şi, respectiv, condiţiile în care obligaţia de a face sau a nu face se transformă în dez- dăunări. In atare situaţie, reţinând că acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi analizată potrivit legii contenciosului administrativ, instanţa de fond trebuia să-şi decline competenţa în favoarea instanţei de drept comun, care avea posibilitatea să examineze pretentiile recurentei-reclamante prin prisma art. 1073 şi 1075 din Codul Civil.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, în sensul casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre soluţionare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
