României, art. 129
C.proc.civ., art. 1 şi 2 pct. 1 lit. a)
O.G. nr. 5/2001, modificată, art. 8
Împotriva ordonanţei care conţine somaţia de plată debitorul poate formula cererea în anulare, în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia, cererea urmând să fie soluţionată de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Acţiunea iniţială prin care creditorul a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia debitorului pentru plata sumei pretinse fiind admisă de către judecătorie, este evident că şi cererea în anularea acestei hotărâri judecătoreşti este de competenţa de soluţionare a aceleiaşi instanţe, sesizarea instanţei pretins competente, prin declinarea competenţei de soluţionare a căii de atac, fiind inadmisibilă în raport de principiul legalităţii consacrat de art. 129 din Constituţia României.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 33 din 12 august 2009
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Lugoj sub dosar nr. 3103/252/2008 creditoarea S.C. C S.R.L. Lugoj a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia debitoarei S.C. S S.A. Timişoara pentru plata, în maximum 30 de zile, a sumei de 142.629,47 lei reprezentând contravaloare marfă, precum şi 6.607,57 lei majorări de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Prin ordonanţa nr. 19 din 7 ianuarie 2009 instanţa a admis în parte cererea societăţii creditoare somând debitoarea ca, în termen de 10 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să plătească reclamantei suma de 142.629,47 lei, respingând restul pretenţiilor ca fiind neîntemeiate, obligând pârâta şi la plata a 39,3 lei cheltuieli de judecată. Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul aceleiaşi judecătorii sub dosar nr. 3103.1/252/2008, debitoarea S.C. S S.A. Timişoara a solicitat, în contradictoriu cu creditoarea S.C. C S.R.L. Lugoj, anularea ordonanţei nr. 19 din 7 ianuarie 2009 cu motivarea că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale, valoarea obiectului cererii creditoarei fiind mai mare de 100.000 lei, ceea ce atrăgea competenţa tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 593 din 6 aprilie 2009 Judecătoria Lugoj a declinat competenţa soluţionării cererii în anulare în favoarea Tribunalului Timiş, raportat la dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 5/2001, coroborat cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 541/P.I. din 2 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3103.1/252/2009 Tribunalul Timiş a reţinut, la rândul său, că este necompetent să soluţioneze prezenta pricină întrucât art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 5/2001 statuează că cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, judecătorul verificând din oficiu competenţa instanţei învestite. Împrejurarea că, în cauză, debitoarea a susţinut încălcarea normelor de competenţă materială în judecarea cererii de emitere a ordonanţei cuprinzând somaţia de plată nu modifică competenţa în soluţionarea cererii în anulare. Orice critică vizând ordonanţa atacată, inclusiv aceea că prima instanţă a omis a-şi verifica competenţa, este supusă cenzurii aceleiaşi instanţe ce a pronunţat ordonanţa atacată, nicidecum instanţei care, în opinia reclamantei debitoare, ar fi fost competentă în soluţionarea în primă instanţă a cererii de chemare în judecată. Nimic nu împiedică instanţa învestită cu cererea în anulare să constate că prima instanţă a încălcat normele imperative de competenţă şi, pe cale de consecinţă, să anuleze ordonanţa atacată şi să decline competenţa soluţionării cererii. O altă interpretare a dispoziţiilor art. 8 din O.G. nr. 5/2001, precum cea adoptată de judecătorie, are drept consecinţă privarea părţii de un grad de jurisdicţie, sesizarea instanţei competente în baza art. 2 din ordonanţă, prin declinarea competenţei de soluţionare a căii de atac, fiind inadmisibilă în raport de principiul legalităţii consacrat de prevederile art. 129 din Constituţia României. Ca atare, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, tribunalul a trimis dosarul spre soluţionare la Curtea de Apel Timişoara în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 33 din 12 august 2009 pronunţată în dosarul nr. 3103.1/252/2008 Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. S S.A. Timişoara, în contradictoriu cu pârâta S.C. C S.R.L. Lugoj, în favoarea Judecătoriei Lugoj, căreia i-a trimis dosarul spre soluţionare, având în vedere următoarele considerente:
În mod corect tribunalul a apreciat că litigiul de faţă având ca obiect cerere în anularea ordonanţei care conţine somaţia debitoarei S.C. S S.A. Timişoara pentru plata către creditoarea S.C. C S.R.L. Lugoj, în termen de 10 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, a sumei de 142.629,47 lei, la care se adaugă cheltuielile de judecată, este de competenţa Judecătoriei Lugoj motivat de împrejurarea că, potrivit art. 8 din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările ulterioare, împotriva ordonanţei prevăzute la art. 6 alin. (2) debitorul poate formula cererea în anulare, în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia, cererea urmând să fie soluţionată de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Acţiunea iniţială prin care societatea creditoare a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia debitoarei S.C. S S.A. Timişoara pentru plata, în maximum 30 de zile, a sumei de 142.629,47 lei reprezentând contravaloare marfă, precum şi 6.607,57 lei majorări de întârziere a fost admisă în parte de către Judecătoria Lugoj prin ordonanţa nr. 19 din 7 ianuarie 2009. Ca atare, este evident că şi cererea în anularea acestei hotărâri judecătoreşti este de competenţa de soluţionare a aceleiaşi instanţe, orice altă interpretare a textului alin. (2) al art. 8 din legea-cadru având drept consecinţă privarea părţilor de un grad de jurisdicţie, lucru care nu poate fi acceptat. Împrejurarea, reală de altfel, că în cauză debitoarea invocă ca motiv de anulare a hotărârii pronunţate de judecătorie încălcarea normelor de competenţă materială în soluţionarea cererii de emitere a ordonanţei cuprinzând somaţia de plată nu modifică competenţa de judecare a cererii în anulare pentru simplul motiv că atâta vreme cât în procesul de emitere a somaţiei de plată nu s-a invocat nici de către debitor, şi nici de instanţă, din oficiu, în temeiul alin. (3) al art. 2 din O.G. nr. 5/2001, modificată, excepţia de necompetenţă materială, se prezumă că pricina era de competenţa judecătoriei şi nu a tribunalului. Abia cu ocazia soluţionării cererii în anulare, judecătorul învestit va putea să analizeze criticile invocate de către debitor şi, dacă le va găsi întemeiate, va putea să anuleze ordonanţa atacată, urmând ca ulterior să sesizeze tribunalul ca instanţă competentă material să judece acţiunea iniţială, sesizarea instanţei pretins competente în baza art. 2 din ordonanţă, prin declinarea competenţei de soluţionare a căii de atac, fiind inadmisibilă în raport de principiul legalităţii consacrat de art. 129 din Constituţia României, cum în mod corect a reţinut şi tribunalul.
