C.proc.civ., art. 1 şi 2 pct. 1 lit. a)
O.G. nr. 5/2001, modificată, art. 1, art. 2
Procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Chiar dacă nu este obligatoriu ca reclamantul să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, judecătorul fiind ţinut să facă el încadrarea juridică pe baza motivelor de fapt şi a obiectului acţiunii, atunci când în cuprinsul cererii de chemare în judecată se face o asemenea menţiune instanţa nu poate să schimbe pur şi simplu temeiul juridic al cererii, cu atât mai mult cu cât nu a fost respectată nici regula dezbaterilor contradictorii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 34 din 12 august 2009
Prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Caransebeş sub dosar nr. 662/2082009 creditoarea S.C. F S.R.L. Oradea a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia debitoarei Primăria G pentru plata sumei de 10.062,5 lei şi a penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu 30 aprilie 2008 şi până la plata efectivă a debitului, precum şi reactualizarea sumei cu indicele de inflaţie începând cu aceeaşi dată, cu cheltuieli de judecată. În motivare s-a susţinut că între cele două părţi s-a încheiat contractul de executare nr. 153/12.12.2007 în baza căruia creditoarea a executat un teren de fotbal în suprafaţă de 684 mp. cu gazon artificial cu linii de demarcaţie, debitoarea urmând să achite plata lucrării în patru tranşe. Deşi lucrarea a fost efectuată în termenul convenit, debitoarea nu a înţeles să achite ultima tranşă pentru care s-a întocmit factura nr. 0755173/17.04.2008 în valoare de 10.062,5 lei şi nici să întocmească procesul-verbal de terminare a lucrării. Cum debitoarea nu a achitat de bunăvoie obligaţia de plată până la scadenţa stabilită prin contract, creanţa societăţii reclamante a devenit certă, lichidă şi exigibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 835 din 23 aprilie 2009 Judecătoria Caransebeş a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, secţia de administrativ, în considerente reţinând că actul juridic încheiat între părţi reprezintă un contract comercial, fiind perfectat între un comerciant şi o autoritate publică ce desfăşoară activităţi prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de serviciu, aprobată prin Legea nr. 337/2006. Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 34/2006, modificată, act normativ incident în cauză, cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un contract de achiziţie publică se depune la instanţa de contencios administrativ competentă, care aplică pentru soluţionarea cauzei prevederile acestei ordonanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 550 din 15 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 662/208/2009 Tribunalul Timiş a reţinut, la rândul său, că este necompetent să soluţioneze prezenta pricină întrucât natura unui litigiu este criteriul obiectiv, principal şi hotărâtor în stabilirea competenţei de judecată, iar cauza de faţă nu priveşte o creanţă de plată rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, ci ea este un litigiu comercial, contractul încheiat între părţi fiind un contract comercial de executare şi nu unul de achiziţie publică. În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 119/2007, modificată prin Legea nr. 118/2008, potrivit cărora cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, iar în cazul litigiilor privitoare la obligaţii de plată rezultând din contracte comerciale nu este necesară parcurgerea în prealabil a etapei concilierii directe prevăzută de art. 7201 din Codul de procedură civilă. Acţiunea promovată de reclamantă este o cerere de somaţie de plată întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001, timbrată corect cu taxa de timbru prevăzută pentru somaţia de plată, iar valoarea obiectului litigiului este de 10.062,5 lei, la care urmează să se calculeze penalităţi de întârziere de 0,1% începând cu 30 aprilie 2008 până la plata efectivă a acestei sumei. Întrucât acţiunea este de natură comercială, iar valoarea obiectului cauzei sub 100.000 lei, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine judecătoriei. Ca atare, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, tribunalul a trimis dosarul spre soluţionare la Curtea de Apel Timişoara în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 34 din 12 august 2009 pronunţată în dosarul nr. 662/208/2009 Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. F S.R.L. Oradea, în contradictoriu cu pârâta Primăria G, jud. Caraş-Severin, în favoarea Judecătoriei Caransebeş, căreia i-a trimis dosarul spre soluţionare, având în vedere următoarele considerente:
Într-adevăr, sistemul naţional de drept în materie comercială consacră criteriul obiectiv cu privire la comercialitatea actelor şi faptelor juridice săvârşite de către un comerciant. Aceasta, întrucât dreptul comun comercial, prin principalul său izvor juridic, Codul comercial, statuează prin chiar art. 3 asupra faptelor pe care legea le consideră ca având natură comercială. Acest criteriu este completat prin art. 4 din acelaşi cod, care prevede că sunt comerciale şi celelalte fapte sau acte ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau contrariul nu rezultă din însuşi actul respectiv.
În mod corect tribunalul a apreciat că litigiul de faţă nu priveşte o creanţă de plată rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, cum eronat a considerat judecătoria, ci el este o cauză comercială, contractul încheiat între cele două părţi litigante fiind unul comercial de executare şi nu unul de achiziţie publică. Pe de altă parte, în sprijinul cererii sale de chemare în judecată societatea reclamantă a invocat în mod expres prevederile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările ulterioare, şi nu cele ale O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 118/2008. Neintrând în detalii privitoare la domeniul de aplicare al celor două acte normative enunţate, întrucât exced cadrului procesului de faţă referitor la pronunţarea unui regulator de competenţă, trebuie reţinut că prin cauza cererii de chemare în judecată se înţelege situaţia de fapt calificată juridic, fiind frecvente cazurile în care elementele de fapt sunt greu de distins de cele de drept, astfel încât pentru a defini cauza nu se poate face abstracţie nici de fapte şi nici de drept. Chiar dacă nu este obligatoriu ca reclamantul să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, judecătorul fiind ţinut să facă el încadrarea juridică pe baza motivelor de fapt şi a obiectului acţiunii, atunci când în cuprinsul cererii de chemare în judecată se face o asemenea menţiune instanţa nu poate să schimbe pur şi simplu temeiul juridic al cererii, cu atât mai mult cu cât nu a fost respectată nici regula dezbaterilor contradictorii.
Este ştiut că, graţie principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reclamantul este cel care fixează obiectul şi limitele acţiunii în scopul satisfacerii pretenţiilor sale. Din motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată este evident că raportul juridic obligaţional se circumscrie prevederilor O.G. nr. 5/2001, modificată, pe tărâmul căreia este reglementată realizarea creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi. Referitor la acest aspect trebuie avut în vedere că soluţionarea cauzei nu poate fi făcută decât în raport cu motivarea în fapt şi în drept dată acţiunii. Soluţionând cauza în limitele altor temeiuri juridice decât cel invocat prin acţiunea introductivă, judecătoria a încălcat principiul disponibilităţii, deoarece a rezolvat problema competenţei de soluţionare a cererii reclamantei pe alte temeiuri decât acelea cu care a fost învestită.
Cum potrivit art. 1 din O.G. nr. 5/2001, modificată, procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii, iar în conformitate cu alin. (1) al art. 2 cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, pretenţiile comerciale ale reclamantei S.C. F S.R.L. Oradea fiind de 10.062,5 lei, la care urmează, eventual, să se adauge penalităţi de întârziere de 0,1% începând cu 30 aprilie 2008 şi până la plata efectivă a acestei sumei, deci sub 100.000 lei, competenţa de soluţionare a litigiului, raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, aparţine Judecătoriei Caransebeş, în mod greşit această instanţă apreciind că prin aplicarea art. 5 din O.U.G. nr. 119/2007, modificată, cauza ar fi de competenţa în primă instanţă a tribunalului.
