Novaţiune – Schimbarea creditorului
2.251. Creditorul care s-a substituit vechiului creditor din contractul de vânzare-cumpărare printr-o convenţie încheiată în formă scrisă în care debitorul şi-a asumat un nou angajament, este pe deplin îndreptăţit se ceară executarea obligaţiei, existenţa unor raporturi comerciale legale fiind, conform art. 1128 Cod civil, de necontestat. (Sentinţa nr. 106 din 24 octombrie 1996)
Novaţiunea – Schimbarea debitorului
2.252. Novaţiunea prin schimbare de debitor presupune în mod necesar „descărcarea” debitorului anterior de obligaţia pe care acesta o avea faţă de creditor (art. 1128 pct. 2 din Codul civil român).
Voinţa de schimbare a debitorului trebuie să rezulte în mod neechivoc şi direct între creditor şi debitor, pentru ca între debitor şi
noul creditor să existe raporturi comerciale legale neîndoielnice. (Sentinţa nr. 29 din 19 martie 1997)
Novaţiune – Prevedere expresă
2.253. Dacă nu rezultă explicit din cuprinsul contractului de comerţ exterior că părţile au avut intenţia să stingă obligaţia vechiului debitor şi, totodată, că creditorul a înţeles să accepte în locul său pe noul debitor care să preia obligaţia anterioară, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1130 şi 1132 din Codul civil român pentru a opera novaţia prin schimbare de debitor. (Sentinţa nr. 41 din 30 septembrie 1971)
Novaţiune – Condiţii
2.254. Actul juridic prin care un nou debitor din străinătate declară că preia pe seama sa datoria vechiului debitor din ţara sa şi se obligă să o plătească în termen determinat constituie o novaţie de tipul ex promissio, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1130 şi 1131 din Codul civil român, texte aplicabile în cauză. Se cere, în orice caz, condiţia – îndeplinită în speţă – să existe animus novandi, care constituie un element esenţial pentru validitatea unei novaţii. (Sentinţa nr. 17 din 19 mai 1972)
Compensaţie legală – Condiţii
2.255. Compensaţia legală poate fi opusă pe cale de excepţie în scopul stingerii obligaţiilor reciproce, operând de drept în temeiul prevederilor art. 1143-1145 numai dacă creanţele reciproce sunt certe, lichide şi exigibile, părţile necontestând existenţa datoriilor şi cuantumul lor. (Sentinţa nr. 62 din 31 mai 1996)
Compensaţia legală – Condiţii
2.256. în conformitate cu art. 1143 din Codul civil român -aplicabil în cauză – compensaţia, ca mijloc de stingere a obligaţiilor, operează atunci când aceleaşi două persoane sunt, totodată, şi creditor şi debitor una faţă de alta, iar cele două obligaţii care ar urma să fie compensate între ele sunt certe, lichide şi exigibile, având ca obiect bunuri fungibile. Condiţiile arătate nu sunt îndeplinite dacă una dintre părţi contestă că datorează vreo sumă celeilalte. (Sentinţa nr. 1 din 16 ianuarie 1971; idem, Sentinţa nr. 27 din 30 iunie 1971)
Compensaţie – Contracte diferite – Neaplicare
2.257. Stingerea datoriilor prin compensaţie nu operează în situaţia în care între părţi s-a încheiat, pe de o parte, un contract de livrare la export pe bază de comision, iar pe de altă parte, un contract de vânzare-cumpărare la export, întrucât aceste contracte au fiecare un regim juridic diferit, respectiv de comision şi de contract de livrare, iar preţul prestaţiilor specifice fiecărui contract este stabilit în monede diferite, nefiind astfel întrunite condiţiile legale pentru efectuarea compensării.
Ca atare, compensaţia poate opera numai între două persoane care sunt datoare una faţă de alta, cu respectarea dispoziţiilor art. 1143 şi urm. din Codul civil. (Sentinţa nr. 93 din 15 iunie 1998)
Compensaţie – Condiţii
2.258. în temeiul art. 1143 Cod civil, compensaţia operează de drept între creanţe reciproce, având ca efect stingerea lor până la valoarea celei mai reduse. în litigiul arbitrai se cere şi condiţia ca pârâtul să fi achitat taxele arbitrale aferente cererii reconvenţionale pentru suma pe care o opune în compensaţie pretenţiilor băneşti valorificate prin acţiunea principală.
Efectul extinctiv al compensaţiei se produce însă numai, aşa cum impune art. 1145 Cod civil, cu condiţia ca ambele creanţe reciproce să fie certe, lichide şi exigibile. (Sentinţa nr. 60 din 29 aprilie 1998)
Compensaţie judiciară – Limite
2.259. Compensaţia intervenită în timpul soluţionării litigiului, în urma căruia s-a stins parţial obligaţia de plată a preţului, nu-1 exonerează pe debitor de plata penalităţilor de întârziere, acesta fiind răspunzător pentru nedecontarea în termen a sumelor datorate. (Sentinţa nr. 4 din 15 ianuarie 1999)
Compensaţie judiciară – Cheltuieli arbitrale
2.260. Stingerea debitului pârâtei ca urmare a plăţilor şi compensaţiilor efectuate are drept consecinţă închiderea dosarului arbitrai, printr-o hotărâre prin care se va lua act că acţiunea a rămas fară obiect, fără ca pârâta să fie obligată la cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor compensate. (Sentinţa nr. 27 din 10 februarie 1999)
Compensaţia judiciară – Cerere reconvenţională
2.261. Ca mijloc de stingere a unor obligaţii reciproce, compensaţia poate fi dispusă de către tribunalul arbitrai odată cu pronunţarea hotărârii arbitrale numai dacă părţile şi-au formulat pretenţiile reciproce pe calea acţiunii principale şi a cererii reconvenţionale, obligaţiile au făcut obiectul judecăţii şi pretenţiile reciproce au fost deopotrivă admise. (Sentinţa nr. 28 din 14 iulie 1994)
Compensaţie judiciară – Calea pe care se solicită
2.262. Potrivit specificului procedurii arbitrale, orice pretenţii ale pârâtei, formulate fie in cadrul unei acţiuni reconvenţionale, fie în compensaţia pretenţiilor din acţiunea principală în cadrul acţiunii principale, este obligatorie achitarea taxelor de arbitraj aferente, fără de care aceste pretenţii nu pot fi luate în considerare. Pârâta are însă posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile şi ulterior în cadrul unei acţiuni separate. (Sentinţa nr. 92 din 5 iunie 1998)
Compensaţia judiciară – Natura sumelor compensate
2.263. Diferenţa achitată în plus, cu titlu de preţ, din cauza fluctuaţiilor monedei de cont în raport cu moneda de plată, poate fi compensată de organul arbitrai, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest scop, cu suma pe care, la rândul său, cumpărătorul o datorează vânzătorului, cu titlul de dobândă, pentru întârziere în plata preţului. (Sentinţa nr. 51 din 27 octombrie 1973)
