Potrivit art. 1144 si 1145 Cod civil, creanţele reciproce a căror existenţă comportă discuţii din punct de vedere juridic sunt incerte şi, ca atare, se sting doar pe calea compensaţiei judecătoreşti, care, spre deosebire de compensaţia legală, nu poate fi invocată sub formă de excepţie deoarece nu opereaiă de drept.
Secţia Comercială, decizia nr. 3716 din 22 noiembrie 1998.
Reclamanta „UNICOM” SA Galaţi a chemat în judecată pe pârâta R.A. “ROMTELECOM – DIRECŢIA DE TELECOMUNICAŢII” Galaţi, solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească diferenţa de preţ, penalităţi ori dobânzi.
în motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în baza unui contract de antrepriză şi acte adiţionale, a executat pentru pârâtă clădirea centralei telefonice Tiglina I, finalizată şi predată la 30 iunie 1995.
Reclamanta a mai susţinut că din costul total al lucrărilor executate de ea şi confirmate de beneficiar, pârâta a efectuat o plată parţială rămânând diferenţa de 104.948.344 lei la care se adaugă penalităţi de întârziere şi dobânzi, iar încercările sale de conciliere nu au dus la nici un rezultat.
Pârâta a depus o întâmpinare şi o cerere reconvenţională, susţinând că reclamanta nu a respectat termenul contractual de dare în funcţiune a centralei telefonice şi prin această întârziere i-a cauzat un prejudiciu de 1.242.401000 lei din care penalităţi calculate conform clauzei penale.
Tribunalul a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtă să-i plătească reclamantei preţul penalităţilor de întârziere şi a anulat ca insuficient timbrată cererea reconvenţională.
S-a reţinut că reclamanta a executat pentru pârâtă conform unui contract de antrepriză, lucrări de construcţii.
Instanţa a mai reţinut că pârâta datorează reclamantei, potrivit contractului, penalităţi de întârziere, dobândă şi că nu a timbrat corespunzător cererea reconvenţională.
Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, cu motivarea că aceasta, fără să conteste executarea lucrărilor, contravaloarea lor şi cuantumul diferenţei de preţ neachitate, a solicitat de fapt compensarea sumelor pretinse prin acţiune cu penalităţile pe care le-ar datora reclamanta pentru predarea cu întârziere a construcţiei, ceea ce este posibil doar prin înţelegerea părţilor sau hotărâre judecătorească, modalităţi nefinalizate încă de apelantă.
Pârâta a declarat recurs susţinând că instanţa de apel a omis să analizeze o sentinţă prin care a fost anulat certificatul de forţă majoră obţinut de reclamantă, probă hotărâtoare în dovedirea penalităţilor de întârziere datorate de partea adversă.
Criticile sunt nefondate.
Astfel, prin întâmpinarea din 5 februarie 1996, motivele de apel şi precizările din 29 iulie 1997, recurenta a susţinut că intimata-reclamantă a depăşit termenul de finalizare a lucrărilor de construcţii şi ca atare, îi datorează, conform clauzei penale cuprinse în contract, penalităţi de întârziere, o sumă considerabil superioară diferenţei de preţ neachitate.
Recurenta a mai susţinut că pentru a evita plata penalităţilor de întârziere menţionate, intimata-reclamantă a obţinut de la Camera de Comerţ şi Industrie un certificat de forţă majoră, care a fost apoi anulat de judecătorie.
Aşadar, pentru a justifica refuzul de plată pârâta a solicitat compensarea diferenţei de preţ pretinse de reclamantă cu penalităţile de întârziere pe care aceasta i le-ar datora ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale referitoare la finalizarea lucrărilor de construcţii.
Această compensaţie nu ar putea fi însă decât judecătorească deoarece, potrivit art. 1144 -1145 din Codul civil, în cazul compensaţiei legale creanţele reciproce trebuie, între altele, să fie certe, adică din punct de vedere juridic să nu comporte discuţii, condiţie evident neîndeplinită de penalităţile pretinse de recurentă pentru întârzierea finalizării lucrărilor de construcţii.
Dar, potrivit aceloraşi acte, compensaţia judecătorească, spre deosebire de compensaţia legală, nu operează de drept şi, deci, nu poate fi invocată pe cale de excepţie.
în atare situaţie şi cum cererea reconvenţională a recurentei fusese anulată ca insuficient timbrată, instanţa de apel nu avea nici un motiv să analizeze hotărârea de anulare a certificatului de forţă majoră acordat reclamantei.
Faţă de cele expuse, soluţia instanţei de apel este corectă, impunându-se deci respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.
