Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, decizia nr. 326 din 15 februarie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 28 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată şi ulterior precizată, intentată de reclamanta SC E.C. SRL VALEA MARE împotriva pârâtului CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI MĂGURA ILVEI, având ca obiect constatarea valabilităţii contractului de furnizare masă lemnoasă pe picior şi obligarea pârâtului la încheierea contractului de furnizare masă lemnoasă. Totodată, s-a luat act că reclamanta a renunţat la judecată în ce priveşte capătul de cerere din acţiunea introductivă referitor la plata penalităţilor de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că neîncheierea contractului de furnizare a masei lemnoase a fost cauzată de reclamantă, care nu a achitat în termen contravaloarea a 50% din valoarea contractului şi, în consecinţă, acţiunea precizată a reclamantei vizând constatarea valabilităţii contractului de furnizare masă lemnoasă pe picior pentru partida 239 din cadrul Ocolului Silvic Izvorul Someşului, neprezentând cantitatea de 907 mc lemn cu coajă de esenţă răşinoasă în valoare de 48.716,25 lei adjudecată la licitaţie conform procesului-verbal nr. 495 din 31.043.2006, şi obligarea pârâtului la încheierea contractului de furnizare masă lemnoasă pe picior pentru partida 239 din cadrul Ocolului Silvic Izvorul Someşului, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând în acest sens dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. pr. civ.
Examinând cauza prin prisma actelor şi lucrărilor cât şi a dispoziţiilor legale pertinente incidente în materie, Curtea constată că recursul este fondat pentru motivul de ordine publică pus în discuţie conform dispoziţiilor art. 306 alin. 2 C. pr. civ.
Astfel, Curtea reţine că iniţial cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Năsăud ca instanţă de drept comun cu plenitudine de jurisdicţie. Această instanţă prin sentinţa civilă nr.728 din 13 iulie 2006 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud reţinând că în raport de obiect litigiul are natură comercială şi fiind neevaluabil în bani conform art.2 pct.1 lit.b C.pr.civ., jurisdicţia în primă instanţă aparţine tribunalului ca instanţă comercială.
In urma acestui declinator de competenţă s-a învestit Tribunalul Bistriţa-Năsăud ca instanţă comercială. Cu toate acestea prin încheierea din 14 noiembrie 2006 s-a statuat , cu reţinerea textelor art.1-2 şi 5 din HG nr.85/2004 şi ale art.38 alin.2 lit.b, art.38 alin.6 pct.18 din Legea nr.215/2001, că acţiunea reclamantei priveşte contractul ce urmează să se încheie de o autoritate publică, s-a transpus
cauza în materia contenciosului administrativ. Astfel, sentinţa primei instanţe a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ iar procedura de soluţionare a cauzei a fost aceea prevăzută de Legea nr.554/2004 (art.8 alin.2 şi 3).
Astfel, potrivit art.8 alin.2 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 în vigoare de la data de 6 ianuarie 2005, în materia contenciosului administrativ atât în perioada precontractuală cât şi în etapa aplicării şi executării contractului competenţa aparţine instanţelor de contencios administrativ iar conform art.7 alin.6 din aceeaşi lege, plângerea prealabilă are semnificaţia concilierii prevăzute în materia litigiilor comerciale sens în care devin aplicabile dispoziţiile incidente în materie conţinute de Codul de procedură civilă.
Deşi legea contenciosului administrativ nu conţine nici o definiţie a noţiunii de contract administrativ în art.2 lit.c ce poartă denumirea marginală: „semnificaţia unor termeni” legiuitorul a asimilat actele administrativ unilaterale definite în teza I, contractelor încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi activităţile publice.
Pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art.8 alin.2 din Legea nr.554/2004 trebuie să se clarifice atât temeiul de drept dedus judecăţii cât şi motivele de fapt precum şi finalitatea urmărită de reclamant prin sesizarea instanţei judecătoreşti.
Aşa cum rezultă din cererea introductivă de instanţă ulterior precizată litigiul dedus judecăţii se grefează pe faza premergătoare încheierii contractului de furnizare a masei lemnoase pe picior pentru partida 239 adjudecată de reclamantă la licitaţia organizată de pârât la data de 31 martie 2006 (procesul-verbal nr.495 din 31.03.2006 -din dosarul Judecătoriei Năsăud, ataşat).
In speţă se pune întrebarea dacă litigiul a apărut în faza premergătoare încheierii unui contract administrativ, respectiv dacă convenţia de furnizare a masei lemnoase pe picior poate fi calificată ca fiind un contract administrativ prin reţinerea asimilării cu actul administrativ prevăzut expres la art.2 lit.e teza a II-a din Legea nr.554/2004.
Important pentru a se stabili natura convenţiei este a decela natura proprietăţii masei lemnoase şi regimul juridic al acesteia.
Hotărârea Guvernului nr.85 din 29 ianuarie 2004 cu modificările şi completările ulterioare prin care s-a aprobat Regulamentul de vânzare a masei lemnoase de către deţinătorii de fond forestier proprietate publică, către agenţii economici, s-a adoptat în baza art.41 din Legea nr.26/1996 – Codul Silvic, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor relevante, ale legii precizate, fondul forestier naţional cuprinde, între altele, pădurile şi terenurile deferite împăduririi, fond ce poate fi, după caz, proprietate publică sau privată. Fondul forestier proprietate publică are regimul juridic reglementat în Titlul II iar activitatea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Naţională a Pădurilor iar Fondul forestier proprietate privată este reglementat de Titlul III administrarea acestuia fiind în sarcina proprietarilor acestuia, individual sau în asociaţii.
Din economia dispoziţiilor Regulamentului aprobat prin HG nr.85/2004 se poate constata că în cauză deşi se valorifică masa lemnoasă prin intermediul Consiliului Local al comunei Măgura Ilvei nu se poate stabili cu certitudine că aceasta provine din terenuri ce fac parte din domeniul public naţional ori local.
Astfel fiind, Curtea reţine că raporturile juridice pe care se grefează prezentul litigiu sunt de natură comercială, autoritatea publică valorificând anumite bunuri în
scopul obţinerii celui mai bun preţ iar agenţii economici ce achiziţionează bunurile fiind conduşi de obţinerea de profit.
Din cele ce preced, Curtea constată că litigiul dedus judecăţii îmbracă trăsăturile unui contract de natură comercială pe care reclamanta tinde a-l încheia.
Prin urmare, litigiul care a apărut în forma precontractuală a unui atare litigiu nu aparţine instanţelor de contencios administrativ şi jurisdicţiilor de drept comun în materie comercială.
Aşa fiind, Curtea constată că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei materiale ce aparţine altei instanţe, motiv de nelegalitate prevăzut la art.304 pct.3 C.pr.civ. şi care conform art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004 corelat cu art.312 alin.6 teza I C.pr.civ. impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea dosarului instanţei judecătoreşti competente să judece litigiul în primă instanţă, respectiv Tribunalul Bistriţa-Năsăud ca instanţă comercială conform art.2 lit.b C.pr.civ.
Criticile vizând aspectele de fond ale litigiului nu vor mai fi examinate de Curte având în vedere soluţia dată recursului însă acestea vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere cu prilejul judecării cauzei.
