Cazurile bine justificate sunt reprezentate, în accepţiunea legii, de împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar prin pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. com., de cont. adm. şi fisc., sent. nr. 909/CA/4 august 2011, nepublicată)
Prin cererea înregistrată la tribunal sub nr. de mai sus, reclamanta SC. D & S F SRL Bistriţa a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, solicitând suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-BN 492/23.06.2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscala, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere F-BN 493/23.06.2011, a Dispoziţiei privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala nr. 492/23.06.2011 şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 336/23.06.2011, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate împotriva Raportului de inspecţie fiscala din 23.06.2011 înregistrat sub nr. 238/F-BN328/30.06.2011 încheiat de Activitatea de Inspecţie Fiscala din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi a actelor subsecvente acestuia.
Analizând cererea de suspendare formulată de reclamantă, tribunalul reţine următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. F-BN 492/23.06.2011 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, ce constituie potrivit prevederilor art. 41 C.pr.fiscală act administrativ fiscal, s-a stabilit în sarcina reclamantei SC D & Fleisch SRL obligaţii suplimentare de plată, respectiv suma de 451.594 lei reprezentând: 302.825 lei taxă pe valoare adăugată şi 148.769 lei majorări.
Decizia a fost emisă în baza raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 23.06.2011 de către DGFP B-N – Activitatea de inspecţie fiscală, raport care, la capitolul III – Constatări fiscale a evidenţiat că între societatea reclamantă şi SC Lider Prodcarm SRL Alba Iulia s-au derulat tranzacţii comerciale şi anterior per. 01.09.-31.12.2009, însă pentru a diminua creanţele asupra clientului respectiv, existente în sold la data de 31.07.2009, în perioada 01.09.-31.12.2009 s-au derulat operaţiuni cu firma de tip fantomă, sens în care nu s-a acceptat dreptul la deducere al TVA în sumă de 302.825 lei.
Totodată, pârâta DGFP Bistriţa-Năsăud a emis în baza raportului sus menţionat şi Decizia privind nemodificarea bazei de impunere F-BN 493/23.06.2011, Dispoziţia privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 492/23.06.2011 şi Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 336/23.06.2011.
Examinând cu prioritate, conform prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare cu privire la cele trei acte menţionate mai sus, instanţa reţine că aceasta nu este întemeiată motivat de faptul că toate aceste acte, depuse la filele 35 şi urm. dosar, reprezintă, contrar susţinerilor pârâtei, întrunesc elementele definitorii ale actelor administrative fiscale, prevăzute de art. 41 C.pr.fisc., în condiţiile în care, în mod evident, din conţinutul lor rezultă consecinţa aplicării legislaţiei privind stabilirea, respectiv modificarea drepturilor şi obligaţiilor fiscale ale reclamantei.
Mai mult decât atât, însăşi organul fiscal emitent consemnează în conţinutul acestor acte calea de atac prevăzută de art. 205, 207 din OG nr. 92/2003, ce reglementează procedura soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale.
Prin urmare, excepţia invocată urmează a fi respinsă, iar cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă, să fie analizată în raport cu toate cele patru acte administrative fiscale invocate în cererea de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, instanţa reţine că, reglementând procedura de suspendare a executării actului administrativ fiscal, art. 215 din Codul de procedură fiscală consacră dreptul contribuabilului de a cere suspendarea executării acestuia în temeiul Legii contenciosului contenciosului administrativ nr. 554/2004, sub condiţia depunerii cauţiunii ale cărei criterii de stabilire sunt prevăzute la alin. 2 al art. 215 C.pr.fisc.
În privinţa condiţiilor cumulative de admisibilitate ale suspendării executării actului administrativ în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, acesta face trimitere la motivele prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ, ele fiind reprezentate de existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, noţiuni definite de art. 2 alin. 1 lit. „t” şi respectiv „ş”.
Astfel, cazurile bine justificate sunt reprezentate, în accepţiunea legii, de împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar prin pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Prin urmare, suspendarea actului administrativ este reglementată ca excepţie de la aplicarea principiului conform cu care actul administrativ cu caracter unilateral se execută din oficiu (acesta beneficiind de prezumţia de legalitate şi de veridicitate), în scopul acordării unei protecţii provizorii a drepturilor şi intereselor particularilor până în momentul în care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, însă pentru ca această măsură excepţională să poată opera, nu este suficient doar ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte argumente pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat.
De altfel, prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ reprezintă transpunerea în dreptul naţional a prevederilor, cu valoare de principiu, cuprinse în Recomandarea R(89) 8 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind protecţia judiciară provizorie în materie administrativă, potrivit cărora „măsurile de protecţie provizorie pot fi îndeosebi acordate, dacă executarea actului administrativ este de natură să creeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.”
Raportat la motivele invocate în susţinerea cererii de suspendare, se impune sublinierea faptului că, aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 2090/2007), nu pot fi subsumate condiţiei cazului bine justificat aprecierile reclamantei referitoare la nelegalitatea actului, acceptarea unui asemenea raţionament echivalând cu o prejudecare a fondului care priveşte examinarea legalităţii actului, examinare ce excede cadrului procesual determinat de cererea de suspendare a acestuia. În acest sens, nu se poate reţine nici un element de fapt sau de drept care să determine îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative fiscale în discuţie, de natură a justifica suspendarea lor, criticile vizând utilizarea de prezumţii în raţionamentul adoptat de organul de inspecţie fiscală şi încălcarea în acest mod, în opinia reclamantei, a normelor legale imperative şi a prezumţiei de nevinovăţie, neputând fi calificate drept îndoială serioasă în accepţiunea conferită de textul legal mai sus citat.
În ceea ce priveşte condiţia producerii pagubei iminente, tribunalul reţine că argumentaţia reclamantei converge spre concluzia declanşării iminente a stării de insolvabilitate ca urmare directă a executării actului administrativ fiscal anterior soluţionării contestaţiei formulate împotriva acestuia, concretizată în blocarea totală a activităţii societăţii determinată de pierderea credibilităţii pentru partenerii externi, dar şi neîndeplinirea condiţiei de eligibilitate pentru obţinerea unor eventuale credite care ar putea revigora activitatea curentă şi implicit continuarea activităţii specifice.
Tribunalul reţine însă că are doar un caracter declarativ susţinerea reclamantei potrivit cu care executarea actului administrativ fiscal contestat ar determina, în sine, starea de a societăţii comerciale, câtă vreme această afirmaţie nu este susţinută de o argumentaţie şi o probaţiune care să releve situaţia plăţilor reclamantei, respectiv încetarea plăţilor ori iminenţa încetării acestora ca urmare a inexistenţei disponibilităţilor băneşti, aspecte ce configurează starea de insolvenţă prin prisma prevederilor Legii nr. 85/2006.
Mai mult, însăşi reclamanta susţine că deţine în proprietate active a căror valoare depăşeşte de mai multe ori valoarea sumei stabilită în urma controlului fiscal, astfel încât, apare ca fiind singurul element determinant în îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru partenerii de afaceri, dar şi pentru unităţile bancare, acela al comportamentului pe care îl va adopta în ceea ce priveşte stingerea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina sa, iar în ipoteza anulării titlului de creanţă ca urmare a exercitării dreptului de a –l contesta, reclamanta are la dispoziţie posibilitatea de a uza de prevederile ce reglementează instituţia întoarcerii executării, cu specificitatea pe care o prezintă prevederile Codului de procedură fiscală.
Aşadar, coroborând aspectele de fapt mai sus relevate, tribunalul constată că în cauză nu sunt date acele împrejurări de fapt şi de drept care pot constitui indicii care să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube.
Prin urmare, faţă de cele reţinute, instanţa, în baza prevederilor art. 15 alin.1-3 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 215 alin. 2 C.pr.fiscală, urmează să respingă, ca nefondată, cererea de suspendare a executării actelor administrative fiscale formulată de reclamantă, apreciind ca nefiind întrunite, cumulativ, condiţiile legale pentru a se dispune măsura solicitată de aceasta.
