Câtă vreme termenul de scadenţă pentru depunerea declaraţiilor de creanţă fusese stabilit la 19.12.2000, iar actul normativ ce reglementa procedura recuperării şi sursele de plată pentru această creanţă a statului a intrat în vigoare la 21.12.2000, rezultă fără echivoc (dat fiind şi regimul special al acestei creanţe), că a existat imposibilitate fortuită de declarare a creanţei până la 19.12.2000, ceea ce nu putea atrage decăderea pentru neîndeplinirea actului de procedură în termenul legal, câtă vreme s-a dovedit de creditoare că a fost împiedicată în actul de procedură printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 16 din 9 ianuarie 2003)
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de faţă, a reţinut şi constatat că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI l-a comercială, la data de
20.12.2001, B. E. I. R. „E.“, în calitate de mandatar al Ministerului Finanţelor Publice a formulat contestaţie împotriva înscrierii creanţei Ministerului Finanţelor Publice pe tabelul creanţelor tardiv formulate, solicitând înscrierea creanţei în tabloul final al creanţelor, arătând în acest sens următoarele: Lichidatorul S. C. „B.” S. A. nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 87 din Legea nr. 64/1995, republicată, respectiv aceea de a trimite fiecărui creditor o notificare cuprinzând obligaţia acestuia de a transmite creanţa sa pentru a fi înscrisă pe tabloul obligaţiilor debitoarei.
La 6.02.2001 „E.“ a depus cerere de înregistrare a creanţei Ministerului Finanţelor Publice conform
O. U. G. nr. 279/14.12.2000 aprobată prin Legea nr. 199/2001, acte normative care au reglementat situaţia specială a creanţei. Prin actele normative arătate, „E.“ a fost mandatat de statul român să recupereze creanţa acestuia si să urmărească virarea de către „B.“ a tuturor sumelor încasate de la beneficiarii care au primit credite în cadrul acordului de împrumut.
Având în vedere că această creanţă deriva din Acordul de împrumut dintre România şi B. I. R. D., împrumut garantat şi restituit de Ministerul Finanţelor datorită neonorării obligaţiilor asumate de debitorul principal „B.“ S. A., lichidatorul trebuie să notifice şi acest creditor, respectiv statul român, prin Ministerul Finanţelor.
Lichidatorul trebuia de asemenea, să înscrie această creanţă pe tabelul preliminar care cuprindea toate obligaţiile debitoarei.
Datorită neîndeplinirii obligaţiilor care îi reveneau prin lege, statul român, în calitate de creditor, a fost înscris pe tabelul creanţelor tardiv depuse, deoarece mandatarul său, „E.“ S. A. a formulat declaraţia de creanţă după apariţia actelor normative care l-au împuternicit în acest sens, acte normative menţionate mai sus.
Ulterior depunerii declaraţiei de creanţă, „E.“ S. A. a prezentat această situaţie atât lichidatorului judiciar, cât şi judecătorului-sindic, invocând faptul că pentru recuperarea acestei creanţe în cadrul procedurii falimentului, s-a emis o lege specială,
respectiv O. U. G. nr. 279/2000 şi Legea nr. 199/ 2001 ale căror prevederi trebuie privite în coroborare cu prevederile art. 16 ale Legii datoriei publice nr. 81/1999.
Cu toate acestea, lichidatorul judiciara comunicat „E.“ S. A. că în materia executării silite în cadrul procedurii de faliment se aplică Legea nr. 64/1995, republicată, ignorând chiar prevederile art. 109 din această lege, care dau posibilitatea statului să îşi exercite drepturile potrivit dispoziţiilor Ordonanţei nr. 11/1996, în anumite condiţii. De altfel, şi Legea nr. 81/1999 conţine prevederi similare atunci când reglementează plata de către a împrumuturilor externe neachitate de către beneficiarii acestora. în aceste situaţii, se acordă prioritate Ministerului Finanţelor Publice asupra activelor şi veniturilor beneficiarului împrumutului extern.
Prin sentinţa civilă nr. 714 din 16.04.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vll-a comercială a respins ca neîntemeiată contestatia formulată de B.
E. I. R. „E.“
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul-sindic a constatat că motivul privind neîndeplinirea de lichidator a obligaţiei prevăzute în art. 87 din Legea nr. 64/1995, republicată este neîntemeiat, deoarece prin încuviinţarea judecătorului-sindic au fost notificaţi creditorii „B.“ S. A. prin publicitate, iar această măsură a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin deciziile nr. 254 şi 305/2002. Cât priveşte susţinerea contestatoarei referitoare la faptul că lichidatorul trebuia să înscrie creanţa pe tabelul preliminar care cuprindea toate obligaţiile debitoarei s-a apreciat că este neîntemeiată deoarece singura modalitate de înregistrare a creanţei prevăzută de Legea nr. 64/1995, republicată este înscrierea unei cereri de creanţă legale în registrul de grefă al tribunalului în conformitate cu dispoziţiile art. 88 alin. 2 din legea menţionată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, motivat şi legal timbrat „E.“ S. A., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate, invocându-se ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ. şi art. 3041 C. pr. civ.
în esenţă, recurenta susţine că înscrierea creanţei statului pe tabelul creanţelor tardiv declarate s-a efectuat fără a se ţine seama de situaţia specială a acestei creanţe, reglementată de O. U. G. nr. 279/
14.12.2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 689/
21.12.2000 prin care „E.“ a fost desemnată să reprezinte Ministerul Finanţelor în dosarul de faliment al Bancoop, situaţie în care nu se putea respecta termenul limită stabilit la 19.12.2000.
Recurenta arată şi că Ministerul Finanţelor Publice în calitate de creditor nu a fost notificat de lichidator, motivul notificării prin publicitate, în ceea ce îl priveşte pe acesta, fiind lipsit de temei.
Instanţa a ignorat prevederile actelor normative invocate de „E.“ din care rezultă poziţia specială a Ministerului Finanţelor Publice, în sensul obligării acestuia de a plăti sumele datorate de „B.“ către B. I. R. D. din fonduri bugetare special constituite în conformitate cu Legea nr. 81/1999 – Legea datoriei publice.
Analizând recursul declarat în raport de actele şi lucrările cauzei, Curtea a constatat că este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate.
în conformitate cu dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 64/1995, republicată, aplicabilă şi în materia falimentului bancar, reglementat prin Legea nr. 83/ 1998, astfel cum a fost modificată, lichidatorul trimite fiecărui creditor o notificare în care se precizează termenul limită pentru înregistrarea creanţelor împotriva debitorului şi cerinţele legale pentru ca ele să poată fi luate în considerare.
Nu a fost prezentată la dosarul cauzei o asemenea dovadă care să ateste notificarea Ministerului Finanţelor Publice, iar respingerea contestaţiei mandatarului creditorului Ministerul Finanţelor Publice în persoana „E.“, pe considerentul că notificarea s-a făcut prin publicitate la 5.07.2000 şi 19.07.2000 şi prin comunicare T. V. R. nu poate fi primită deoarece:
Chiar dacă măsura notificării prin publicitate luată de lichidatorul judiciar şi încuviinţată de judecătorul-sindic a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin deciziile nr. 254/2002 şi 305/2002, lichidatorul judiciar nu a prezentat o dovadă din care să rezulte că în categoria creditorilor notificaţi era şi Ministerul Finanţelor Publice, cu creanţa declarată conform art. 26 alin. 1 lit. c din Legea nr. 64/1995, republicată.
Curtea a constatat că lichidatorul judiciar, deşi legal citat la două termene, nu s-a prezentat şi nu a depus întâmpinare conform art. 308 C. pr. civ.
Apoi, instanţa, prin respingerea contestaţiei „E.“ nu a avut în vedere că, deşi constituie reglementarea de drept comun a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, Legea nr. 64/1995, republicată, vizează doar un mic segment al participanţilor la circuitul economic şi nu guvernează decât executarea anumitor creanţe.
Astfel, analiza dispoziţiilor O. U. G. nr. 279 din 14.12.2000 ce a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial nr. 689/21.12.2000, dovedea că abia la această dată s-a stabilit că obligaţiile financiare asumate de „B.“ S. A. ce decurg din Acordul de împrumut dintre România şi B. I. R. D. se achită de Ministerul Finanţelor şi au ca sursă de plată fondul de risc constituit pentru achitarea datoriei publice externe în baza Legii nr. 81/1999 şi tot la această dată Ministerul Finanţelor mandatează „E.“ să îl reprezinte în dosarul producerii de faliment al „B.“
Prin urmare, câtă vreme termenul de scadenţă pentru depunerea declaraţiilor de creanţă (notificat creditul bugetar M. F. conform art. 87 din lege), fusese stabilit la 19.12.2000, iar actul normativ ce reglementa procedura recuperării şi sursele de plată pentru această creanţă a statului a intrat în vigoare la 21.12.2000, rezultă fără echivoc (dat fiind şi regimul special al acestei creanţe), că a existat imposibilitate fortuită de declarare a creanţei M. F. prin „E.“ până la neîndeplinirea actului de procedură în temeiul legal, câtă vreme s-a dovedit de creditoare că a fost împiedicată în actul de procedură printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Este relevant în cauză şi faptul că ceilalţi creditori prezenţi au solicitat admiterea contestaţiei „E.“ (vezi încheierea din 9.04.2002 fila 183 dosar fond).
în aceste condiţii, şi cu aceste considerente, Curtea apreciind întemeiat recursul motivat în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., urmează să admită recursul în baza art. 312 C. pr. civ. cu consecinţa modificării în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii contestaţiei creditoarei „E.“ şi înscrierea acesteia în tabelul principal al creanţelor.
S-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ.
