Taxa de prima înmatriculare pentru autovehiculele înmatriculate anterior in state membre ale Uniunii Europene. Nelegalitatea perceperii. Restituirea acestor taxe achitate cu dobânda legala la data cererii.
Conform dispoziţiilor art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 din Legea nr. 571/2003, taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule se plăteşte cu ocazia primei înmatriculări în România, de către persoana fizică sau juridică ce face înmatricularea, atât pentru autoturisme şi autovehicule noi, cât şi pentru cele rulate, aduse din import, din state comunitare sau din alte state.
Dispoziţiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene prevăd că nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.
Taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost introdusă în Codul Fiscal prin Legea nr. 343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, iniţial pentru toate autovehicule, iar după modificarea acestei legi prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele şi autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice etc.) cât şi scutiri de la plata taxei (în cazul vehiculelor istorice, etc.). Această taxă specială se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, dintre cele enumerate de art. 214 ind. 1 Cod Fiscal.
Taxa în litigiu nu este percepută pentru autoturisme deja înmatriculate în România, stat comunitar începând de la 1 ianuarie 2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România, după aducerea acestora în ţară.
În dispoziţiilor prevăzute de art. 214 ind. 1 din Codul Fiscal, se introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situaţia în care acestea au fost deja înmatriculate în ţara de provenienţă, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu este percepută.
De obicei, deţinătorii unor astfel de autoturisme s-au adresat administraţiilor finanţelor publice locale pentru a obţine restituirea taxei plătite, cereri care sunt respinse, prin emiterea unei adrese în care s-a precizat că nu există temei legal pentru restituire, astfel că ne aflăm în acest fel în prezenţa unui refuz nejustificat de restituire, având în vedere dispoziţiile dreptului comunitar mai sus analizate.
Deşi nu îmbracă forma unei decizii sau dispoziţii, adresele reprezintă modalitatea de soluţionare a plângerii prealabile urmată de petenţi, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În prezent, prin dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 a fost abrogat art. 214 ind. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, rezultând că taxa solicitată a fi restituită a fost nedatorată, în temeiul dispoziţiilor art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 care încalcă dispoziţiile art. 90 (1) din Tratat.
Având în vedere dispoziţiile art. 1082-1084 Cod civil, se impune actualizarea sumei de restituit cu dobânda legală, la data plăţii efective.
Solicitarea ulterioară de restituire a acestei taxe se consideră de către autorităţile financiare publice că nu este întemeiată şi că nu are suport legal, întrucât pe de o parte acesta nu este concretizată printr-un act administrativ fiscal în înţelesul art. 41 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar pe de altă parte legiuitorul nu reglementează posibilitatea restituirii acesteia.
Din analiza dispoziţiilor art. 214/ 1, trebuie să se reţină faptul că plata acestei taxe are un caracter imperativ de la care nu se poate deroga decât în condiţiile stabilite de către legiuitor, respectiv potrivit art. 214/ 3, text de lege în care reclamantul nu se încadrează.
Legiuitorul nu a stabilit posibilitatea restituirii taxei speciale de primă înmatriculare, organele fiscale neputând deroga de la aceste prevederi în cazul de faţă, sens în care cererea reclamantului nu este întemeiată. Având în vedere faptul că taxa de primă înmatriculare este stabilită în mod expres de către legiuitor, organele fiscale au pus în mod corect şi legal în practică dispoziţiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, act normativ care nu reglementează posibilitatea restituirii acestuia.
Prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, statul nostru şi-a asumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele originale ale Comunităţii, dinainte de aderare.
Prin decizia în cauza Costa/Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală şi specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară şi fără ca baza legală a Comunităţii însăşi să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeaşi decizie a definit relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre arătând că, dreptul comunicat este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar şi în faţa dreptului naţional ulterior – or, în speţă, taxa specială auto a fost introdusă în legislaţia internă prin Legea nr. 343/2006 privind Codul fiscal.
De asemenea în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul naţional este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aştepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituţionale. Deoarece în România, stat comunitar, nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse şi înmatriculate ori reînmatriculate în ţara noastră , dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele înmatriculate deja în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România după aducerea acestora aici, instanţa constată o diferenţă de tratament, ceea ce constituie o a regimului juridic fiscal şi contravine dispoziţiilor menţionate din Tratatul CEE. Aceste dispoziţii se opun unei taxe speciale de primă înmatriculare pentru achiziţiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul naţional, astfel încălcându-se principiul libertăţii circulaţiei mărfurilor – adică se dezavantajează, direct sau indirect, maşinile din celelalte ţări membre UE, în competiţia cu produsele similare autohtone.
Se apreciază că suma plătită nu a fost datorată potrivit legislaţiei comunitare, şi ca atare taxa trebuie restituită. Faptul că se achită voluntar această taxă este irelevant, întrucât nu există altă posibilitate a înmatriculării autoturismului în România. Deşi organul fiscal nu refuză în mod expres restituirea taxei încasate, DGFP neemiţând o decizie în acest sens, ci doar o adresă, prin care arată că îşi menţine punctul de vedere, ceea ce echivalează cu un refuz privind taxa de primă înmatriculare şi care nu este datorată conform legislaţiei comunitare.
Adresa A.F.P. Tg-Jiu constituie act administrativ fiscal în sensul art. 41 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală întrucât este emisă de organele fiscale competente şi privesc drepturi şi obligaţii fiscale, astfel încât este cenzurabilă pe calea contenciosului administrativ întrucât constituie act administrativ în înţelesul art. 2 alin 1 lit.c din Legea nr. 554/2004.
În cauza de faţă nu a fost necesară declanşarea procedurii prejudiciare prevăzută de art. 234 din Tratatul CEE în faţa Curţii de Justiţie Europene, întrucât pentru tribunal nu există nici un dubiu cu privire la incompatibilitatea dintre dreptul naţional şi dreptul şi dreptul comunitar aplicabil în speţa de faţă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, întrucât o astfel de excepţie este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, a cărei neîndeplinire este sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă conform art.7 din legea nr.554/2004 şi art.109 C.pr.civ., iar în cazul de faţă reclamantul, aşa cum s-a menţionat mai sus, a îndeplinit această procedură prealabilă, însă pârâta Administraţia Finanţelor Publice a Tg-Jiu nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea de a emite o decizie conform dispoziţiilor art.70 din c.pr.fiscală şi art.86 şi 87, precum şi art.210 şi 211 din acelaşi cod, rezumându-se la faptul de a purta o corespondenţă obişnuită cu reclamantul.
Această atitudine echivalează cu un refuz din partea pârâtei de a emite actul, cu un refuz de a soluţiona cererea reclamantului şi pe cale de consecinţă cu încălcarea dreptului de acces la justiţie al reclamantului.
Tribunalul observă că această adresă materializează în conţinutul ei, manifestarea de voinţă a autorităţii fiscale de a respinge şi de a refuza cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamant, invocând ca justificare dispoziţiile legale ale dreptului material fiscal aplicabile acestui raport juridic care sunt în vigoare şi produc efecte juridice.
Or, un astfel de act întruneşte toate condiţiile specifice ale actului administrativ în înţelesul dat de dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum şi ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim . Pe de altă parte, actul întruneşte şi trăsăturile actului administrativ fiscal în înţelesul dat acestei noţiuni de prevederile art. 41 C.pr.fisc..
A argumenta pe ideea că reclamanta trebuia să utilizeze calea unei alte acţiuni în administrativ preventiv, în vederea înlăturării refuzului de înmatriculare dat prin ipoteză de autoritatea care ar fi trebuit să facă operaţiunea de înmatriculare fără plata taxei, înseamnă a expune pe reclamant, pe o durată de timp, riscului lipsei folosinţei bunului său, de vreme ce fără înmatriculare un autovehicul nu poate fi folosit legal conform destinaţiei sale.
Or, în cauză reclamantul a ales în mod legal să se supună legislaţiei interne în materie şi mai apoi să apeleze la organul fiscal, pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată şi astfel este supusă restituirii.
De altfel, plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule în contul entităţii ce aparţine de pârâtă (trezorerie) este o condiţie prealabilă şi obligatorie pentru înmatricularea autoturismului şi pentru utilizarea acestuia în mod legal în România.
Împrejurarea că reclamantul a ales să facă plata voluntară a obligaţiei impuse de lege, fără o decizie de impunere din partea vreunui organ fiscal, nu îi înlătură acesteia posibilitatea de a contesta baza legală pe baza şi în temeiul căreia a făcut plata iar în caz de succes să ceară apoi organului fiscal care a încasat respectiva taxă ori jurisdicţiei competente să i se restituie.
Entitatea care a fost beneficiara plăţii taxei speciale, după cum chiar pârâta recunoaşte plata a fost efectuată la trezoreria statului, deci beneficiarul acestei taxe este Statul Român care conform HG nr.495/2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, este reprezentat de ANAF Bucureşti şi unităţile teritoriale subordonate, deci în speţă de AFP Tg-Jiu.
Prin urmare, raportat la obiectul pricinii şi dispoziţiile legale incidente speţei, în mod corect s-a legat cadrul procesual faţă de pârâta AFP Târgu- Jiu, această autoritate putând fi obligată la restituirea taxei dacă prin ipoteză aceasta nu ar fi avut bază legală.
Din această perspectivă, nu se poate reţine justificat că Statul Român are un temei legal de reţinere a unei părţi din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
În contextul actual, noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară şi are un alt mod de calcul şi o altă destinaţie şi per a contrario, menţinerea ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenţei şi efectelor produse de OUG nr. 50/2008, ar fi contrară principiilor de guvernează instituţia aplicării în timp a legii, precum şi a principiilor ce guvernează procesul civil, în general, şi procesul de contencios administrativ, în special.
A admite această teză ar însemna ca soluţia dată acţiunii reclamantului să nu fie integrală şi eficace, de vreme ce pârâta neagă în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Restituirea doar a diferenţei între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 şi taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată, pune problema aplicării noului act normativ şi pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data naşterii şi consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituţie şi art.1 din codul civil.
Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantei şi nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea şi temeinicia cererii de chemare în judecată de faţă, raportat la considerentele menţionate anterior.
În ceea ce priveşte susţinerea că taxa respectivă, ar avea caracter de protecţie pentru a nu fi importate autoturisme cu grad ridicat de poluare, nu poate fi reţinută deoarece taxa de primă înmatriculare are caracter pur fiscal, componenta de mediu invocată neputând fi extrasă din formula de calcul şi oricum aceasta este definită la nivelul anului 2008, prin apariţia OUG nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.
Încasarea taxei speciale pentru autoturisme si autovehicule s-a făcut fără temei legal in perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008, o reglementare contrara dreptului comunitar neputând produce vreun efect juridic fără a se aduce atingere chiar fundamentelor Comunităţii Europene. Decurge de aici ca statul roman nu este in drept să păstreze nimic din sumele încasate nelegal in întreaga perioada cuprinsa intre 1 ianuarie 2007 şi 30 iunie 2008.
Pe de alta parte, toate persoanele care si-au înmatriculat autoturismele sau autovehiculele in perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 au făcut acest lucru in temeiul reglementarilor in vigoare in aceasta perioada, achitând taxa stabilita potrivit art. 214 C. fisc. Ţinând cont de principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituţie, rezulta ca noua ordonanţă de urgenta nu se poate aplica situaţiilor juridice născute anterior.
Luând în considerare toate cele prezentate mai sus, rezulta că soluţia propusa de art. 11din OUG nr.50/2008 este nelegală şi inaplicabilă întrucât, statul român nu poate fi îndreptăţit să păstreze o taxă sau o parte dintr-o taxă prelevată cu încălcarea dreptului comunitar şi totodată nu poate aplica retroactiv o nomă juridică pentru a determina o taxă care ar fi fost datorată la data primei înmatriculări anterior intrării în vigoare.
În consecinţă, nu este posibilă nici o compensare juridică sau financiară între sumele deja achitate şi sumele calculate conform noii ordonanţe, deoarece nu poate opera o compensare intre sumele achitate anterior in contul bugetului statului (taxa de prima înmatriculare) si sumele care ar fi ipotetic datorate in temeiul OUG nr. 50/2008 la Fondul de mediu (taxa de poluare), întrucât cele doua prelevări au naturi juridice diferite (acciza, respectiv taxa de mediu) si se fac la doua componente distincte ale sistemului bugetar (bugetul de stat, respectiv bugetul Fondului de mediu).
După cum se poate cu uşurinţa observa, noua taxă introdusă prin OUG nr. 50/2008 are o sfera de aplicabilitate restrânsa si taxează poluarea produsă de autoturismele înmatriculate in România după data de 1 iulie 2008, potrivit criteriilor alese pentru determinarea acestei taxe. Daca instituirea unei taxe de mediu reprezintă un aspect cu siguranţa pozitiv, in măsura in care fondurile colectate sunt destinate protejării mediului înconjurător, modalitatea in care se aplica aceasta taxa este cu siguranţă criticabilă, raportat la principiile ce guvernează atât dreptul naţional, cât şi cel comunitar, aşa cum s-a menţionat anterior.
judecător,Camelia Bădescu
