Prin sentinţa nr. 536 din 22.05.2000, Secţia comercială şi de administrativ a Tribunalului Arad a admis în parte acţiunea formulată de F.P.S. împotriva pârâtei societate comercială, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei 82.166.125 lei reprezentând rest contravaloare dividende 1996-1997.
Prin aceeaşi sentinţă s-a luat măsura anulării „pentru netimbrare” în ceea ce priveşte cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata de daune-interese moratorii.
Apelul declarat ulterior împotriva acestei sentinţe de reclamant a fost respins prin decizia nr. 863/A/21.09.2000 de Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantului era datorată acestuia în considerarea calităţii F.P.S. de acţionar în numele statului şi că cererea având acest obiect nu intra sub incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la timbraj, dat fund regimul juridic derogatoriu instituit prin art. 17 din Legea nr. 146/1997.
S-a reţinut, de asemenea, că măsura anulării ca netimbrat a capătului de cerere prin care reclamantul solicitase obligarea pârâtei şi la plata unor daune moratorii a reprezentat, în esenţă, un act subsecvent nerespectării de către F.P.S. a unei dispoziţii a primei instanţe care apreciase că, prin natura lor juridică, acele pretenţii nu beneficiază de regimul derogatoriu amintit.
In aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a apreciat că încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru nu este un element al activităţii de judecată, ca atribut principal al instanţelor judecătoreşti, ci constituie o sarcină administrativă impusă prin lege acestor organe, în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile şi, prin urmare, controlul cu privire la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru nu poate fi efectuat în cadrul controlului judiciar exercitat de către instanţele judecătoreşti superioare.
La 20 octombrie 2000, reclamantul F.P.S. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie.
In motivarea recursului, întemeiat în mod generic pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, că daunele-interese moratorii au caracter accesoriu în raport cu dividendele pretinse prin acţiune şi că, prin urmare, regimul juridic aplicabil cât priveşte timbrajul este unul identic.
Pe cale de consecinţă, decizia pronunţată în apel a fost criticată pe considerentul că nu a modificat hotărârea primei instanţe prin care cererea având ca obiect acordarea de daune moratorii a fost anulată, considerându-se în mod greşit că aceasta nu ar beneficia de regimul fiscal derogatoriu menţionat.
Ulterior formulării recursului, F.P.S. s-a reorganizat ca A.P.A.P.S., aceasta din urmă subrogându-se şi în drepturile procesuale ale recurentului iniţial.
în ceea ce o priveşte, intimata-pârâtă SC C. SA Arad a solicitat respingerea recursului, sens în care a formulat şi o întâmpinare.
Recursul s-a apreciat a fi fondat.
în acest sens, curtea a avut în vedere, pe de o parte, faptul că prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997, precum şi cele ale art. 29 şi 34 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/1999 au ca obiect exclusiv reglementarea unor raporturi juridice de ordin fiscal care exced cadrului procesual.
Având un caracter special, aceste dispoziţii legale sunt de strictă interpretare şi îşi găsesc aplicarea numai în ceea ce priveşte efectuarea de către instanţele judecătoreşti a operaţiunii de încadrare în tariful legal al taxelor de timbru stabilite în sarcina părţilor.
Susţinerea recurentei reclamante, potrivit căreia anularea parţială a acţiunii dispusă prin sentinţă este lipsită de temei legal, nu intră însă sub incidenţa reglementărilor speciale mai sus citate, care au fost în mod nejustificat invocate de către instanţa de apel ca argument pentru a nu se pronunţa asupra acestei apărări.
Pe de altă parte, curtea a reţinut că exercitarea de către instanţele de apel a controlului judiciar asupra hotărârilor prin care prima instanţă a anulat cererea de chemare în judecată a fost în mod expres consacrată prin art. 297 alin. 1 C. proc. civ., inclusiv în formularea pe care acest text de lege o avea la data pronunţării deciziei recurate.
întrucât textul de lege citat nu a făcut şi nu face distincţie între cauzele pentru care prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, se prezumă că el îşi găseşte aplicarea şi în cazul în care instanţa a anulat cererea – fie şi parţial – pe considerentul că aceasta nu ar fi fost timbrată.
în acest context, curtea a stabilit că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. 1 C. proc. civ. care definesc competenţa sa materială, atrăgând incidenţa în speţă a prevederilor art. 404 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Prin urmare, în cauză s-a făcut aplicarea art. 312 alin. 1-3 şi art. 313 C. proc. civ., în sensul admiterii recursului şi al casării deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei în vederea judecării apelului în condiţiile prevăzute de art. 296 şi 297 C. proc. civ.
C.S.J. – Secţia comercială, decizia nr. 975 din 13.02.2002
Notă: în practica instanţelor s-au conturat puncte de vedere diferite cu privire la verificarea modului de stabilire a taxelor judiciare de timbru în cadrul căilor de atac.
1. Astfel, unele instanţe au considerat că este admisibilă verificarea cuantumului taxei de timbru achitată la instanţa de fond, atât în situaţia în care prima instanţă a soluţionat cauza, deşi nu era îndeplinită deloc sau nu era îndeplinită în mod corespunzător obligaţia legală de achitare a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina reclamantului în aplicarea prevederilor art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, cât şi atunci când în căile de atac s-au criticat tocmai soluţii de anulare a acţiunilor ca netimbrate sau ca insuficient timbrate. Această din urmă ipoteză este reglementată de art. 11 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, care se referă la cuantumul timbrajului atunci când se critică o soluţie de anulare a acţiunii ca netimbrată sau ca insuficient timbrată.
Prevederile art. 18 şi art. 22 din aceeaşi lege au fost aplicate numai atunci când, până la judecarea cererii, s-a contestat cuantumul taxei de timbru stabilit de instanţă şi numai cu referire la contestaţiile privind timbrajul impus de instanţa pe rolul căreia s-a aflat procesul sau cererea care trebuia timbrată.
Controlul cu privire la stabilirea taxei judiciare de timbru poate fi exercitat în cadrul căilor de atac, în situaţia prevăzută de art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997.
Potrivit acestui text legal, raportat la art. 37 alin. 1 din Ordinul nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare sau cu rejudecarea cauzei în fond este obligată să verifice dacă în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru a fost achitată în cuantumul legal, urmând ca, în caz contrar, să dispună obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.
In privinţa dispoziţiilor cuprinse în art. 18 din Legea nr. 146/1997, legiuitorul a creat posibilitatea contestării taxei judiciare de timbru stabilită de instanţa de judecată de către partea obligată la plata acesteia, în cursul soluţionării cererii care a determinat-o.
în concluzie, art. 20 alin. 5 şi, respectiv, art. 18 din Legea nr. 146/1997 reglementează două situaţii distincte referitoare la problema timbrajului.
2. Intr-o altă opinie s-a apreciat că problema timbrajului nu poate fi analizată în cadrul căilor de atac întrucât legea – – nu prevede motive de casare sau modificare a hotărârilor sub acest aspect.
în susţinerea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată şi completată, prin care s-a stabilit că „în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”.
S-a ajuns la concluzia că neachitarea corespunzătoare a taxei de timbru în fazele anterioare nu influenţează şi nici nu produce efecte cu privire la hotărârea atacată, instanţa de control judiciar având numai obligaţia ca, în măsura în care constată o asemenea încălcare, să ia măsura obligării prin decizie la plata taxelor judiciare de timbru datorate.
Modul în care a fost determinat cuantumul taxei de timbru de către instanţă se poate contesta, conform art. 18 pct. 2 din Legea nr. 146/1997, potrivit dispoziţiilor aplicabile în materie fiscală.
Conform art. 1 pct. 2 din O.U.G.nr. 13/2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice „se soluţionează potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi contestaţiile împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru”.
Cum, potrivit art. 12 din acelaşi act normativ, deciziile pronunţate de organele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate, potrivit legii, la instanţa judecătorească competentă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul, după caz, contestatorul, rezultă că instanţele judecătoreşti devin competente a examina problema timbrajului numai după ce organele administrativ-jurisdicţionale s-au pronunţat în acest sens.
în motivarea deciziei nr. 4669 din 13.07.2001, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia comercială a reţinut că „examinarea dispoziţiilor art. 20 alin. 1 şi alin. 2 relevă că stabilirea existenţei obligaţiei de plată sau a cuantumului taxelor judiciare de timbru datorate nu este un element al activităţii de judecată, ca atribut principal al instanţelor judecătoreşti, ci constituie o sarcină administrativă impusă prin lege acestora, în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 34 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999 privind aplicarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru”.
Instanţa supremă a mai reţinut că, în aceste condiţii, controlul cu privire la stabilirea taxei judiciare de timbru nu poate fi exercitat în cadrul controlului judiciar, de către instanţele judecătoreşti superioare cu prilejul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare, prin căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
Acest control poate fi exercitat numai pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 şi de art. 29 alin. 3-6 din Ordinul nr. 760/C/ 1999, eventual urmată de controlul judecătoresc asupra actelor administrative emise în cadrul acestei proceduri.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia exercitarea dreptului la contestaţie nu este facultativă pentru cel care este nemulţumit de stabilirea obligaţiei fiscale ori de mărimea acesteia, ori alternativă cu controluljudiciar, ci reprezintă singura cale obligatorie, de drept public, pentru a obţine examinarea timbrajului. Soluţia dată în contestaţie este supusă controlului judecătoresc în condiţiile O.U.G. nr. 13/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 506/2001.
în acelaşi sens a fost pronunţată şi decizia nr. 4044 din 22.06.2001 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia comercială.
F.P.S. a declarat apel împotriva sentinţei nr. 1542 din 11.10.2000 a Tribunalului Timiş, în susţinerea apelului s-a arătat că F.P.S. beneficiază de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind scutirea de plata taxei de timbru, deoarece este instituţie publică, iar sumele solicitate prin acţiune sunt venituri publice.
Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins apelul reclamantului, prin decizia nr. 244 din 8.03.2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că încadrarea în tariful taxelor de timbru nu este un element al activităţii de judecată, ca atribut principal al instanţelor judecătoreşti, ci constituie o sarcină administrativă, în acest sens fiind prevederile art. 34 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi, în consecinţă, controlul cu privire la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru poate fi exercitat pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, urmat eventual de controlul judecătoresc asupra actelor administrative emise în cadrul acestei proceduri.
Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fost F.P.S.) a declarat recurs împotriva deciziei nr. 244 din 8.03.2001 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
în susţinerea recursului, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art. 17 din Legea nr. 146/1997, şi anume reclamanta este instituţie publică iar obiectul acţiunii face parte din categoria „venituri publice”, astfel că recursul este scutit de plata taxei de timbru.
Recursul a fost considerat nefondat.
Reclamanta A.RA.RS. nu a contestat obligarea de a plăti taxă judiciară de timbru pe calea administrativă specială prevăzută de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, astfel că recursul a fost respins, ca nefondat.
Prin Decizia nr. 287 din 3.07.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 564/6.08.2003 a fost respinsă, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare.
în motivarea deciziei, s-au arătat următoarele.
„Examinând excepţia, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, ulterior sesizării sale, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 233 din 5.06.2003, până în prezent nepublicată în Monitorul Oficial al României, că dispoziţiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 sunt neconstituţionale în măsura în care se referă şi la taxele judiciare de timbru stabilite de instanţele judecătoreşti. în acest sens, Curtea a constatat că nu se poate admite, fără încălcarea Legii fundamentale, ca modul de stabilire a taxei judiciare de timbru să fie cenzurat pe calea procedurii administrative prevăzute de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, cu trimitere la O.U.G. nr. 13/2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 506/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 16 octombrie 2002. Cu acel prilej, Curtea a mai reţinut împrejurarea că, prin Decizia nr. 127 din 27.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, a constatat neconstituţionalitatea, în raport cu prevederile art. 125 alin. 3 din Constituţie şi cu principiul separaţiei puterilor în stat, a dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 13/2001, în conformitate cu care se soluţionau «şi contestaţiile împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru». Curtea a constatat că raţiunile care au motivat decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 13/2001 subzistă şi în cazul dispoziţiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru”.
