Termenul de valabilitate a licenţei de export a fost iniţial 28 februarie 1996.


Prin Hotărârea de Guvern nr. 123 din 27 februarie 1996, valabilitatea a fost prelungită până la 15 aprilie 1996.

Potrivit prevederilor aceluiaşi act normativ, în cazul licenţelor care au fost eliberate pe bază de garanţie bancară de bună execuţie, agenţilor economici li s-a impus obligaţia de extindere a valabilităţii garanţiilor bancare până la data de 30 iunie 1996 pentru livrări cu destinaţia Europa şi Orientul Mijlociu.

Intimata s-a încadrat în obligaţiile şi termenele impuse de Hotărârea de Guvern mai înainte citată, obţinând prelungirea garanţiei bancare până la 30 iunie 1996, măsura comunicată de banca recurentei printr-o adresa din 11 martie 1996.

La dosarul cauzei a fost depus un certificat eliberat de Camera de Comerţ şi Industrie a României, înregistrat sub nr. 1353 din 9 mai 1996, prin care se atesta că în perioada 28 februarie -15 martie 1996, datorită unor condiţii meteorologice deosebit de grele, care au îngreunat exploatările forestiere în zonele muntoase Harghita şi Covasna. Aceste concluzii au fost fundamentate pe constatările făcute de Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie consemnate în adresa nr. 1582 din 6 mai 1996.

Pornind de la datele comunicate de organul abilitat, Camera a conchis că situaţia faptică invocată constituie un caz de forţă majoră, conţinând suficiente “elemente imprevizibile şi de neînlăturat”.

în sfârşit, mai trebuie reţinut că circumstanţele de fapt care conturează cauza de forţă majoră nu au încetat înainte sau la data comunicării lor de către Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, ci au persistat şi în prima parte a lunii aprilie, când stratul de zăpadă s-a situat între 5 şi 95 cm. Acelaşi institut comunicând că prelungirea iernii până la 15 aprilie a determinat calamităţi în multe zone din tară şi a afectat multe activităti economice.

în raport de elementele de fapt mai sus expuse urmează a se reţine că în mod corect prima instanţă a stabilit că operează o cauză de forţă majoră în privinţa neexecutarii obligaţiilor asumate de exportator, că această cauză exoneratorie a fost confirmată şi atestată de către organul legal abilitat, în timp util, adică după producerea evenimentelor şi, în orice caz, înainte că acestea să fi luat sfârşit, şi că intimata a respectat şi obligaţia de a obţine prelungirea perioadei de valabilitate a garanţiei bancare.

în consecinţă, toate criticile formulate de către recurentă se vădesc nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţa fiind temeinică şi legală. Ca atare, urmează a se respinge recursul declarat menţinându-se hotărârea de fond.

2. Uniunea avocaţilor din România. Refuz de primire a unei persoane în profesia de avocat cu scutire de examen. Invocarea caracterului supletiv al dispoziţiilor art. 14 alin. 2 din legea nr. 51/1995. Nelegalitatea refuzului. Persoana vătămată în drepturile sale prevăzute de lege. Caracterul consultativ al baroului local.

Cu privire la caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 14 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 se constată că faţă de formularea textului se evocă posibilitatea pentru cel în cauză, de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen. Aceasta nu înseamnă că pârâta poate refuza cererea pe motive de oportunitate deoarece în calitatea sa de autoritate publică ea nu îşi manifestă opţiunile pe bază criteriilor ce sunt specifice dreptului privai, cererea de primire în avocatură fără examen nefind o ofertă de contractare ci invocarea unui drept conferit de lege de cel care îndeplineşte anumite condiţii, aşa fiind, nu se poate face distincţie între cei ce, formulând cererea, îndeplinesc condiţiile legii şi sunt agreaţi de Uniune şi cei care deşi îndeplinesc condiţiile nu sunt agreaţi, fiindcă se încălcă principiul constituţional al egalităţii în faţă legii, iar primirea în profesia de avocat cu scutire de examen nu s-ar mai realiza printr-un act administrativ, ci printr-un contract.

Potrivit art. 60 fit d din Legea nr. 51/1995 avizul consiliului baroului local este consultativ.

Secţia de Administrativ, decizia nr. 590 din 6

martie 1998.

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 16 octombrie 1997 Curtea de Apel laşi a admis acţiunea formulată de către reclamantul C.C., în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România, a anulat decizia nr. 448 din 15 martie 1997 a Consiliului Uniunii şi a recunoscut reclamantului dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în esenţa că, în raport cu probele administrate în cauza, reclamantul întruneşte cerinţele impuse de art. 9 şi 14 alin. 2 lit. c din Legea nr. 51/1995 pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen şi de aceea avizul respectiv al Baroului laşi ce a fost fundamentat pe criterii pur subiective, trebuia să fie infirmat de autoritatea pârâtă pentru motive de nelegalitate, iar refuzul de a da curs unei asemenea solicitări constituie o vătămare într-un drept recunoscut de lege, în sensul art. 1 din legea nr. 29/1990.

împotriva sentinţei a declarat recurs Uniunea Avocaţilor din România, solicitând casarea hotărârii şi respingerea acţiunii deoarece soluţia a fost pronunţată prin aplicarea greşită a legii. Detaliind motivul de casare recurenta arată că instanţa a analizat art. 9 din Legea nr. 51/1995 dar a trecut sub tăcere – deliberat – caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 14 alin. 2 din lege ce a lăsat exclusiv la aprecierea organelor speciale ale profesiei aplicarea de la caz la caz a acestei prevederi, prin excepţie de la regula înscrisă în art. 14 alin. 1 din lege. Totodată, se mai arată că textul respectiv vizează autonomia profesiei de avocat fundamentată pe independenţa avocaţilor, dar şi pe autonomia barourilor, avizul Baroului laşi vizează oportunitatea soluţionării pozitive a cererii petentuiui în raport de specificitatea baroului, iar faţă de prevederile art. 130 alin. 1 din Statutul profesiei cenzura de care face vorbire sentinţa este neavenită.

Recursul este nefondat.

Astfel, rezultă cu certitudine, din probele administrate, (şi de altfel nici recurenta nu contestă) că reclamantul întruneşte de fapt atât cerinţele generale cuprinse în art. 9 cât şi pe cele speciale prevăzute în art. 14 alin. 2 lit. c din Legea 51/1995, pentru primirea în avocatură fără examen.

în plus, este evident, din cuprinsul adresei nr. 33/20 martie 1996 emisă de Baroul laşi (prin care se comunică reclamantului că i se respinge cererea pe motiv că nu a profesat niciodată că avocat pledant şi că nu se pot aprecia în mod obiectiv cunoştinţele sale juridice), că, în realitate, temeiurile de respingere a cererii nu se regăsesc în prevederile Legii 51/1995, nici măcar în legătura cu împrejurarea dată din articolul 14 alin. 2 se consacră un drept sau o vocaţie, ci se instituie criterii suplimentare cu un pronunţat caracter subiectiv ce adaugă la lege. Din aceasta decurge caracterul nelegal al hotărârii respective, aşa încât contestaţia formulată de reclamant la Consiliul Uniunii Avocaţilor nu poate fi raport de prevederile art. 130 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat. în plus, potrivit art. 60 lit. d din Legea nr. 51/1995 Comisia permanentă a Consiliului Uniunii are, între alte competenţe şi pe aceea de a acorda scutire de examen juriştilor care îndeplinesc condiţiile legale, cu avizul consultativ al Consiliului Baroului avocaţional respectiv. Ori, aceasta înseamnă că avizul în discuţie nu are caracter obligatoriu şi necenzurabil. Dimpotrivă, fiind consultativ, dacă se ţine seama de conţinutul sau în rezolvarea cererii, cum este şi firesc, trebuie verificat dacă s-a emis în condiţiile şi pe baza criteriilor legii fiindcă, în caz contrar se ajunge la situaţii vădit arbitrare.

în ceea ce priveşte susţinerea că nu s-a avut în vedere caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 14 alin. 2 din Legea 51/1995, este adevărat că faţă de formularea textului se evocă posibilitatea pentru cel în cauza, de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen. Aceasta nu înseamnă însă că pârâta poate refuza cererea pe motive de oportunitate, deoarece în calitatea sa de autoritate publică ea nu îşi manifestă opţiunile pe baza criteriilor ce sunt specificate dreptului privat, cererea de primire în avocatură fără examen nefiind o ofertă de contractare, ci invocarea unui drept conferit de lege de cel care îndeplineşte anumite condiţii. Aşa fiind, nu se poate face distincţie între cei care, formulând cererea, îndeplinesc condiţiile legii şi sunt agreaţi de Uniune şi cei care, deşi îndeplinesc condiţiile, nu sunt agreaţi, pentru că se încălcă principiul constituţional al egalităţii în faţă legii, iar primirea în profesia de avocat cu scutire de examen nu s-ar mai realiza printr-un act administrativ ci printr-un contract.

Faţă de cele de mai sus nu se poate reţine nici caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 14 alin. 2 din Legea 51/1995 şi nici aspectele de oportunitate invocate, fiind de principiul că în măsura în care dreptul recunoscut de lege există, el trebuie recunoscut ca atare de autoritatea publică şi nu se poate refuza cererea pe motiv că nu este oportună.

Aşa fiind, văzând şi dispoziţiile art. 312 din Codul de procedură civilă, urmează a respinge recursul ca nefondat.