ÎMPRUMUTUL REFACERII NAŢIONALE. SUBSCRIITORI. CHITANŢE TITLURI-PROVIZORII. PIERDEREA LOR. CONSECINŢE (L. nr. 655/1944; L. nr. 656 din 1944) (1)
CAS. I, 26 martie 1946
1. Titlul de credit la purtător este înscrisul necesar pentru exerciţiul dreptului literal şi autonom pe care înscrisul îl constată; pentru realizarea dreptului, posesorul n-are nevoie de nici o legitimare, decât aceea rezultând din posesia materială a înscrisului, dreptul transmiţându-se prin simpla remitere, fără arătarea numelui posesorilor prin mâinile cărora înscrisul a circulat.
2. Pentru ca un înscris să fie titlu de credit la purtător nu este necesar, în mod absolut, să poarte menţiunea «la purtător» şi ca el să fie emis pentru o viaţă mai îndelungată.
3. înscrisurile eliberate subscriitorilor la împrumutul cu medalii de aur din 1944 sunt veritabile titluri de credit la purtător, deşi nu poartă această menţiune; ele sunt necesare, nu numai pentru naşterea obligaţiei, dar şi pentru exerciţiul dreptului corelativ obligaţiei; simpla posesiune a lor este deci insuficientă pentru realizarea dreptului celui ce posedă înscrisul.
(Banca Românească cu dr. G. Marinescu).
CURTEA
Asupra recursului făcut de Banca Românească
S.A. cu sediul în Bucureşti, str. Smâfdan nr. 5, contra deciziei nr. 38 din 24 octombrie 1945 a Curţii de Apel Bucureşti s. a IV-a, dată în cauză cu dr. Gh. Marinescu din Bucureşti, str. Armenească nr. 4 şi Banca Centrală de Credit S.A.R. cu sediul în Bucureşti, str. Lipscani nr. 20.
Având în vedere că în contra acestei decizii, astfel motivată, Banca Românească a făcut recursul de faţă, prin care a formulat două motive de casare.
Văzând prima parte din motivul I de casare, cum şi prima parte din motivul II de casare, astfel enunţate:
«Denaturare, prin aceea că instanţa de fond a judecat că din chitanţele provizorii rezultă că B.R. nu a înţeles să se conformeze Instrucţiunilor Ministerului de Finanţe şi să elibereze subscriitorului documente la purtător asumând o obligaţie proprie.
Violarea art. 1 din Ieşea nr. 655/1944, a prospectului de emisiune al împrumutului Refacerii Naţionale din 1945, făcând parte integrantă din sus-zisa lege, a art. 2 al legii nr. 656/1944, a deciziei
cu putere de lege din 15 ianuarie 1945 a Ministerului Finanţelor, a art. 58 c. com., a principiilor generale guvernând materia titlurilor la purtător, prin aceea că instanţa a judecat că chitanţele provizorii nr. 2810 ale Băncii Româneşti nu sunt titluri la purtător, ci numai titluri improprii la purtător».
Având în vedere că prin legea nr. 655 din 23 decembrie 1944 pentru autorizarea emisiunii împrumutului Refacerii Naţionale din 1945, Ministerul Finanţelor a fost autorizat ca să contracteze prin subscripţie publică un împrumut intern de valoare nelimitată, în condiţiile prospectului de emisiune ce face parte integrantă din lege.
Că prin acest prospect de emisiune se prevede că subscripţia la împrumutul în chestiune este deschisă cu începere de la 8 ianuarie 1945, că vărsarea sumelor de către subscriitori se face la ghişeele hotărâte şi arătate de Ministerul Finanţelor prin aviz special, şi că în schimbul sumelor vărsate la împrumut se eliberează subscriitorilor, prin ghişeele ce primesc subscrierile, chitanţe la purtător, cu caracter de titlu provizoriu, care conferă purtătorului dreptul de a primi ulterior în schimb titluri definitive.
Având în vedere că prin legea nr. 656 din 23 decembrie 1944, pentru autorizarea emiterii unor medalii comemorative de aur, Ministerul Finanţelor a fost autorizat să bată prin Monetăria Naţională, şi să pună în vânzare medalii comemorative de aur, ale căror preţ şi condiţii de vânzare urmau a fi stabilite prin decizie de către Ministerul Finanţelor.
Că prin decizia dată în acest scop, Ministerul Finanţelor, după ce stabileşte preţul medaliilor şi după ce arată că nu pot achiziţiona medalii decât subscriitorii la împrumut, pe urmă spune că plata preţului medaliilor se face, concomitent cu subscrierea la împrumut, la ghişeele colectoare de subscrieri, şi că distribuţia acestor medalii se va face prin aceste ghişee, începând de la 20 ianuarie 1945, în ordinea cronologică a înregistrării subscrierilor, şi în conformitate cu normele prevăzute în instrucţiunile Ministerului Finanţelor.
Că, la data deschiderii subscrierii nefiind gata nici chitanţele provizorii, nici medaliile, Ministerul Finanţelor, prin instrucţiile la care legile de emisiune prin prospect şi decizia mai sus arătată fac trimitere, a dispus ca, până atunci, instituţiile colectoare să
elibereze subscriitorilor, pentru sumele subscrise, documente proprii la purtător, care, pentru identificarea subscrierilor şi a ordinii în care s-au făcut subscrierile, trebuie să aibă un număr de ordine.
Având în vedere că prin avizul special, despre care prospectul prevăzut de legile de emisiune face vorbire, se desemnează ca ghişee colectoare de subscrieri diferite instituţii de credit, şi se arată că fiecare din aceste ghişee primeşte subscrierile în conformitate cu deciziile şi instrucţiile date de Ministerul Finanţelor în aplicarea legilor de emisiune şi aduse la cunoştinţa subscriitorilor prin publicaţiile aflate la acele ghişee.
Considerând că din toate aceste dispoziţii reiese: 1) că cele două legi de autorizare a emisiunii, împreună cu prospectul de emisiune ce face parte integrantă din ele, cum şi cu decizia şi instrucţiunile Ministerului Finanţelor, la care zisele legi prin prospect şi decizie fac trimitere, constituie toate la un loc aşa-zisa «lege» a înscrisurilor în discuţiune, ca şi a chitanţelor la purtător pe care provizoriu le înlocuiau, şi a căror funcţie temporar au îndeplinit-o;
2) că această «lege» a fost adusă la cunoştinţa subscriitorilor prin publicaţiile aflate la ghişeele de subscriere; 3) că, potrivit acelei «legi», înscrisurile date subscriitorilor de către instituţiile colectoare, până la eliberarea chitanţelor şi a medaliilor, erau destinate circulaţiei, fiind numite, prin chiar zisele dispoziţii, documente la purtător; 4) că prin aceste înscrisuri, cu putere circulatorie, şi eliberate pentru identificarea subscrierii, nu a subscriitorului, instituţiile emitente trebuia să-şi ia în nume propriu obligaţia de a preda purtătorilor lor chitanţele provizorii şi medaliile ce după tipărire şi batere urmau să le primească în acest scop de la Ministerul Finanţelor, iar posesorii de acele înscrisuri dobândeau dreptul propriu, nu derivat, corespunzător obligaţiunii cu care înscrisurile circulau, de a reclama direct de la instituţia emitentă chitanţele provizorii şi medaliile.
Considerând că dacă instituţiile colectoare de subscrieri s-au conformat sus-ziselor dispoziţii, atunci înscrisurile eliberate de ele constituie prin voinţa lor şi pe baza «legii» de emisiune, veritabile titluri de credit la purtător, nu simple documente pentru legitimarea subscriitorilor, pentru că fiind eliberate pentru identificarea subscrierii, nu a subscriitorilor, şi cu destinaţia ca să circule, au încorporat în ele, în puterea aceleiaşi voinţe,
obligaţia mai sus arătată, şi sunt înscrisuri necesare, nu numai pentru naşterea acelei obligaţii, dar şi pentru exerciţiul dreptului corespunzător obligaţiunii, drept care este şi autonom pentru că, fiind încorporat în înscris, circulă cu înscrisul, fără a fi influenţat de raporturile dintre emitent şi posesorii anteriori, şi este şi literal, fiindcă are un conţinut determinat de însuşi înscrisul şi de dispoziţiile care constituie aşa-zisa «lege» de emisiune a înscrisului, dispoziţii care, deşi extrinseci înscrisului, nu ridică dreptului caracterul literal, deoarece înscrisul se referă la acele dispoziţii, şi acele dispoziţii au fost aduse la cunoştinţa subscriitorilor prin publicaţiile aflătoare la ghişeele colectoare de subscrieri.
Că pentru ca un înscris să fie titlu de credit la purtător nu este necesar, în mod absolut, ca înscrisul să poarte menţiunea «la purtător», şi ca el să fie emis pentru o viaţă mai îndelungată, fiindcă acestea sunt semne pe care le pot înfăţişa titlurile de credit la purtător, după cum şi documentele de legitimaţie, titluri de credit improprii, pot înfăţişa ca semne de recunoaştere viaţa lor efemeră, de câteva zile sau ceasuri, lipsa elementului speculaţiei şi valoarea lor, totdeauna minimă, singurele elemente după care se pot distinge titlurile de credit la purtător, fiind în caz de îndoială numai cele mai sus arătate, cuprinse în definiţia potrivit căreia titlul de credit la purtător este înscrisul necesar pentru exercitarea dreptului literal şi autonom pe care înscrisul îl constată şi pentru a cărui realizare posesorul înscrisului nu are nevoie de nici o altă legitimare decât aceea rezultând din posesia materială a înscrisului, dreptul transmiţându-se prin simpla lui remitere, fără arătarea numelui posesorilor prin mâinile cărora înscrisul a circulat.
Având în vedere că instanţa de fond constată, prin decizia atacată cu recurs, că intimatul a subscris ia împrumutul Refacerii Naţionale din 1945 prin Banca Românească, instituţie de credit desemnată ca ghişeu colector prin avizul special dat de Ministerul Finanţelor, şi că intimatul, în schimbul sumelor vărsate la împrumut, a primit de la numita bancă chitanţa nr. 2810 din 24 ianuarie 1945 şi chitanţa nr. 3251 din 1 februarie 1945.
Având în vedere că aceste înscrisuri, de a căror denaturare se plânge recurenta, au următorul cuprins: «Chitanţă provizorie nr Primit suma de lei adică lei drept subscriere la împrumutul Refacerii Naţionale din 1945, în condiţiile prospectului de emisiune, din care lei costul a monede. Semnat: Banca Românească».
Considerând că din acest cuprins al sus-ziselor înscrisuri rezultă, în mod clar şi vădit neîndoielnic, că Banca Românească atunci când a liberat acele înscrisuri s-a conformat în totul dispoziţiilor din legile de emisiune, din prospectul de emisiune şi din decizia şi Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, mai sus reproduse şi rezumate.
Că, într-adevăr, înscrisurile în chestiune nu cuprind nici o indicaţie pentru identificarea persoanei subscriitorului, cum, dată fiind importanţa sumei vărsate, ar fi fost normal, dacă înscrisurile ar fi fost eliberate cu intenţia de a servi ca document de legitimaţie pentru subscriitor; înscrisurile, în această privinţă, nu cuprind decât un singur număr de ordine, pentru identificarea subscrierii, nu a subscriitorului, aşa cum spun instrucţiile la care legile de emisiune prin prospect şi decizie fac trimitere.
Că, de asemenea, înscrisurile cuprind menţiunea că sumele de bani au fost primite drept subscriere la împrumutul Refacerii Naţionale din 1945, pentru împrumutul subscris şi pentru medaliile cumpărate, în condiţiile prospectului de emisiune, ceea ce înseamnă că Banca Românească eliberând aceste înscrisuri a înţeles să se conformeze tuturor dispoziţiilor din legile de emisiune şi din decizia şi instrucţiunile Ministerului Finanţelor la care legile prin prospectul la care se referă fac trimitere, adică de a elibera subscriitorilor înscrisuri la purtător, deci cu destinaţia de a circula şi de a se obliga să predea purtătorilor înscrisurilor liberate, chitanţele şi medaliile ce ulterior urma să le primească de la Ministerul Finanţelor.
Că înscrisurile în chestiune cuprind semnătura în nume propriu a Băncii Româneşti, ceea ce de asemenea arată că obligaţiunea ce şi-a luat-o Banca Românească, prin eliberarea înscrisurilor, a fost obligaţiunea proprie despre care se vorbeşte prin aceleaşi instrucţii.
Că, în fine, faptul că intimatul a primit în schimbul sumelor vărsate la împrumut cele două înscrisuri cu un astfel de cuprins, şi împrejurarea că toate condiţiile împrumutului, cuprinse în legile de emisiune, în prospect şi în decizia şi instrucţiile Ministerului Finanţelor au fost aduse la cunoştinţa publicului subscriitor prin publicaţiile aflate la ghişeele colectoare de subscrieri, toate acestea
arată că intimatul a primit înscrisurile în chestiune ca documente la purtător, cuprinzând obligaţia proprie a Băncii Româneşti de a-i elibera lui, sau aceluia care se va înfăţişa cu înscrisurile,chitanţele provizorii şi medaliile.
Considerând că, aşa fiind, urmează că instanţa de fond spunând că din cuprinsul celor două înscrisuri liberate intimatului nu rezultă nici o obligaţie pentru Banca Românească şi nici un drept pentru subscriitor, a denaturat acele înscrisuri.
Că, de asemenea, instanţa de fond punându-se şi în ipoteza că înscrisurile cuprind o obligaţie a instituţiei emitente şi spunând, pentru această
ipoteză, că pentru ca un înscris să fie titlu de credit la purtător trebuie să cuprindă, în mod absolut necesar, menţiunea «la purtător» şi trebuie să fie emis pentru un timp mai îndelungat, şi că înscrisurile eliberate intimatului neîntrunind aceste condiţii nu sunt din această cauză titluri de credit la purtător, ci simple documente de legitimaţie pentru subscriitor, prin aceasta instanţa de fond a violat şi principiile în materie de titluri de credit la purtător.
Că, în aceste condiţii, cum deci motivele de casare mai sus examinate sunt fondate şi cum cercetarea celorlalte motive de casare este inutilă, recursul caută a fi admis.
Decizia nr. 342 din 26 martie 1946. Preşedinţia d-lui Coman Negoescu preşedinte.
NOTA
I. Principiile titlurilor de credit. Decizia Curţii de Casaţie, reprodusă mai sus, marchează un moment important în evoluţia teoriei titlurilor de credit. Este pentru întâia oară, după cunoştinţa noastră, când înalta noastră instanţă defineşte, fără înconjur, care sunt condiţiile de existenţă ale unui titlu la purtător, consacrând astfel definiţia generalmente admisă în doctrina modernă şi recentele monumente legislative străine. Dintru-nceput se cuvine dar să felicităm suprema instanţă că a avut curajul să privească problema frontal.
Dacă admirăm curajul ştiinţific de care a dat dovadă şi trebuie recunoscută şi stăpânirea datelor teoretice, lucru care respiră din fermitatea cu care este formulat fiecare considerent, este totuşi locul să subliniem unele laturi ale problemei care pot face încă obiect de îndoială şi poate de evoluţie.
Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unei materii care n-a găsit, încă, în dreptul nostru, o reglementare de fond. Legislaţia română în vigoare nu cunoaşte decât norme sporadice şi fragmentare, fără nici o pretenţie de sistem. Astfel, în codul de comerţ, legiuitorul prevede următoarele dispoziţii numai pentru acţiuni (art. 166): obligaţiile emise de societăţile comerciale (art. 171), scrisoarea de cărat (art. 414), poliţa de încărcare (art. 565), la duplicatul unui titlu la purtător (art. 58).
La rândul său, legea din 15 noiembrie 1918 reglementează, în amănunt, procedura amortizării titlurilor la purtător, furate, distruse sau pierdute (rente, obligaţiuni, scrisuri funciare şi acţiuni).
Nicăieri în dreptul român nu se dă, însă, o definiţie titlului de credit şi mai puţin titlului la purtător. Deducţii se pot face numai din opoziţia, din punerea faţă în faţă, a titlurilor nominative sau la ordin şi a celor la prutător. Nominative sunt titlurile de credit în care persoana creditorului este indicată în titlu, iar la ordin, acelea în care creditorul se confundă cu posesorul legitim, determinat, conform legii de circulaţie a titlului, prin seria neîntreruptă de giruri (art. 18 I. din 1 mai 1934). Titlurile la purtător nu pot fi astfel decât acelea în care beneficiarul îşi justifică dreptul prin simpla posesie materială a înscrisului. Aceste rudimentare explicaţii, ele singure, demonstrează că ne aflăm în faţa necesităţii unei duble precizări: primo, ce este un titlu de credit, secundo, care sunt condiţiile necesare
pentru ca un titlu de credit să fie la purtător. La aceasta trebuia să răspundă suprema noastră instanţă.
Dacă privim la practica afacerilor, pe deasupra oricărei consideraţii teoretice, naşterea titlurilor de credit îşi găseşte fundamentul în nevoia elementară de a asigura deoporivă o mai rapidă circulaţie a creanţelor şi mai ales securitatea dobânditorului creanţei; că poziţia sa este la adăpost de excepţiile ce puteau fi opuse autorului său. Aceste nevoi, care se traduc prin tot atâtea avantaje pentru creditor, trebuie, însă, compensate prin condiţii riguroase de formă, care să distingă ictu oculi titlurile de credit de celelalte înscrisuri de drept comun, în interesul ocrotirii creditului general.
Nu orice înscris poate revendica, deci, calitatea de titlu de credit. Pentru a putea sesiza deosebirile care le despart, doctrina modernă porneşte de la o comparaţie a funcţiei ce îndeplineşte înscrisul în variile obligaţiuni (Rocco, Principii di diritto commerciale, p. 288; Fr. Messineo, I titoli di credito, ed. II p. 4; Mossa, R. Dir. Comm., I, p. 414; D. Gălăşescu-Pic, Cambia, p. 4).
a) Funcţia cea mai firească a înscrisului şi istoriceşte cea mai veche în evoluţia umanităţii este, desigur, aceea probatorie. Părţile au înţeles să-şi preconstituie un mijloc de probaţiune mai sigur decât proba testimonială, dar nu au înţeles să stabilească nici o conexiune necesară cu obligaţia ce constată; aceasta are o existenţă proprie, care, la nevoie, poate fi probată prin martori, în cazurile admise de codul civil (art. 1191 c. civ.), prin mărturisire, jurământ sau prezumţii.
b) Alte dăţi, documentul are o funcţie constitutivă; obligaţiunea nu naşte fără ca ea să fie constatată printr-un înscris. Titlul este, în acest caz, cerut nu ad probationem, ci sub pedeapsă de nulitate, adică ad solemnitatem. Uneori, legea cere pur şi simplu un înscris sub semnătură privată, alteori, însă, reclamă un înscris în formă autentică.
Evident, de astă dată, funcţia înscrisului este mai importantă, totuşi, dacă există o conexiune strânsă în momentul naşterii obligaţiunii, ea încetează în cursul executării acesteia. Părţile pot executa drepturile derivând din convenţie fără existenţa înscrisului, întrucât, de pildă, în caz de pierdere nu există nici o primejdie că o altă persoană decât titularul dreptului să-l exercite în contra debitorului, câtă vreme creditorul nu l-a transmis voluntar pe calea cesiunii de creanţă, primejdie pe care o întâlnim la titlurile la ordin şi la purtător.
c) în sfârşit, sunt cazuri în care conexiunea între drept şi document este, în acelaşi timp, originară şi permanentă. De astă dată, documentul încorporează dreptul. Ne identifică cu acesta, în aşa măsură încât cine posedă documentul numai acela poate reclama executarea prestaţiei. Atât existenţa cât şi limitele sale sunt determinate de conţinutul documentului. Ne aflăm în faţa titlurilor de credit, pe care proiectul italian de cod de comerţ din 1925, urmat mai târziu de codul civil italian, le definea astfel: «il documento necessario per far vaiere il diritto che si trova in esso letteralmente menzionato» (art. 521); iar codul elveţian al obligaţiunilor (art. 965), în forma revizuită în 1936: «Sont papiers-valeurs tous Ies titres auxquels un droit est incorpore d’une maniere telle qu’il soit impossible de le faire valoir ou de le transferer independamment du titre».
Această idee de încorporare este subliniată de monumentele legislative amintite, în mod energic, prin consecinţele pe care le consacră. Astfel, proiectul italian (art. 524) dispune că «sechestrul, gajul şi orice altă sarcină asupra dreptului menţionat în titlu sau pe mărfurile reprezentate de titlu nu sunt eficace dacă nu sunt trecute pe titlu»; că pentru
a transfera dreptul menţionat în titlu este necesară transferarea posesiunii titlului (art. 525); codul elveţian prevede că «celui dont la datte est incorporee dans un papier-valeur n’est tenu de payer que contre la remise du titre. Sauf doi ou negligence grave de sa part, le debiteur est libere par un payement â l’echeance entre Ies mains de la personne ă qui le titre confere la qualite de creancier» (art. 966); iar mai departe (art. 967) că «pour transferer la propriete d’un papier-valeur ou le grever de quelque autre droit reel, il faut, dans tous Ies cas, le transfert de possession du titre».
Ideea de încorporare transformă titlul de credit într-un res, dreptul asupra titlului este un drept ob rem sau propter rem. Raportul juridic dintre posesori şi bun (titlul de credit) are natură principală, iar dreptul subiectiv pe care titlul îl constată [are] caracter accesoriu, în înţelesul că acesta din urmă presupune în mod indispensabil existenţa primului raport.
Efectele juridice ale încorporării reprezintă considerabile derogări de la dreptul comun al obligaţiunilor:
a) Titlul îndeplineşte funcţia unui instrument de legitimare, în sensul că este necesar, indispensabil, pentru exerciţiul dreptului menţionat. în consecinţă, prezentarea documentului dispensează pe posesor de a proba existenţa dreptului menţionat; îl dispensează de obligaţiunea de a proba identitatea, atunci când titlul este la purtător.
La rândul său, debitorul unui titlu de credit găseşte avantaje. El este dispensat de orice cercetare asupra apartenenţei dreptului posesorului documentului, cu alte cuvinte debitorul are dreptul să plătească (Messineo, op. cit., II, p. 15), iar atunci când titlul este la purtător este dispensat să cerceteze identitatea creditorului, debitorul liberându-se prin plata făcută prezentatorului.
b) Este unicul mijloc pentru a valorifica dreptul; numai posesorul poate reclama prestaţia. Dacă se pierde posesia titlului, în orice mod, nu se poate face dovada dreptului cu un alt mijloc probatoriu. Cesiunea dreptului pe calea cesiunii de creanţă nu ar fi suficientă să confere creditorului exerciţiul dreptului, fără ca, în acelaşi timp, să se predea şi documentul. Debitorul nu este ţinut la prestaţie decât contra exhibiţiei titlului, dar creditorul este obligat să predea titlul, căci atâta vreme cât acesta ar rămâne în circulaţie, debitorul este expus să plătească de două ori.
Din ideea de încorporare a dreptului într-un bun corporal, în document, descind încă două caractere specifice ale titlului de credit, care reprezintă tot atâtea derogări la dreptul comun: literalitatea şi autonomia.
Titlul de credit este literal, în înţelesul că dreptul menţionat există în măsura şi cu modalităţile arătate în document secundum scripturam. Documentul devine astfel unicul, exclusivul izvor al dreptului, astfel că literalitatea este decisivă pentru a facilita circulaţia titlului de credit, dobânditorii ştiind că nu li se vor putea opune alte clauze decât acelea aflătoare în titlu. Ne găsim, astfel, în faţa uneia din aplicaţiile cele mai caracteristice ale noţiunii de aparenţă, în sensul că terţul dobânditor face credinţă conţinutului literal al documentului. Securitatea terţului dobânditor este numai pe această cale asigurată, iar circulaţia titlului numai în acest chip facilitată.
Prin acest caracter, titlurile de credit se înglobează în categoria obligaţiunilor formale, în înţelesul limitat arătat mai sus (Carnelutti, Messineo). Principiul literalităţii operează, deopotrivă, în interesul şi contra posesorului. într-adevăr, dacă debitorul nu-i poate opune excepţiunile extranei titlului, fiind astfel la adăpost de eventualele convenţiuni dintre primul dobânditor şi emitent, nu-i mai puţin adevărat că nici posesorul nu poate revendica mai multe drepturi, decât îi conferă titlul.
Se susţine, însă, că este conform cu natura juridică a titlurilor de credit, ca, în măsura în care sunt indicate pe titlu, convenţiile exterioare acestuia pot fi opuse terţului dobânditor, adică prin făptui menţionării se încorporează, la rândul lor, în titlu. Deşi aparent aceasta ar părea că este contrar principiului literalităţii, în realitate nu face decât să-l confirme.
c) în sfârşit, al treilea caracter esenţial al noţiunii de titlu de credit, este, după cum am anunţat, autonomia dreptului subdobânditorului. Prin autonomie trebuie să înţelegem independenţă, deci un drept originar, un ius proprium, nu un ius cessum. Terţul dobândeşte un drept nou, neafectat, imun de excepţiunile opozabile precedenţilor posesori (excepţiuni subiective sau relative), ca de pildă excepţiunile de consimţământ, capacitate, plată etc.
După cum «literalitatea» apăra pe posesorul titlului de a i se putea opune excepţii, deduse din elemente extranei titlului, admisibile în dreptul comun, potrivit căruia obligaţiile pot fi probate prin orice alte înscrieri, martori, prezumţii, jurământ etc., limitând conţinutul dreptului la atât cât rezultă din titlu, autonomia creează subdobânditorului o poziţie de independenţă, ştergând orice urmă a transmisiunilor precedente.
Principiul autonomiei derogă astfel, în mod expres, la regulile care stau la baza cesiunii de creanţă (art. 131 urm. c. civ.), după care cesionarul dobândeşte un drept derivat, fiindu-i opozabile toate excepţiile ce puteau fi invocate, în contraprecedentului posesor, conform principiului nemo plus iuris ad aiium transferre potest quam ipse habet.
După cum rezultă din aceste caractere, titlul de credit este o creaţie a nevoilor comerţului juridic, prin negarea unora din principiile ce stau la baza obligaţiilor de drept comun. Ea a avut drept scop realizarea maximului de securitate juridică a dobânditorilor subsecvenţi şi în consecinţă realizarea unui instrument, unui vehicul, care să transmită cu repeziciune şi minimum de formalism creanţa.
II. Titlurile de credit la purtător. Dintre titlurile de credit, desigur că titlurile la purtător sunt specia cea mai evoluată. Fiind plătibile purtătorului material al documentului, care a intrat în posesia sa prin simplă tradiţie materială, ca în cazul transmisiunii oricărui bun mobil corporal, nici o urmă a eventualelor trnasmisiuni intermediare nu rămâne pe titlu, astfel încât, pe de o parte, dobânditorul are o poziţie imună de orice excepţii opozabile posesorilor anteriori, determinată necesarmente de conţinutul titlului şi numai de acest conţinut, iar, pe de altă parte, debitorul, adică creatorul titlului este lipsit de orice urmă rezultând din raportul fundamental şi expus să nu cunoască persoana beneficiarului decât în momentul prezentării la plată, de vreme ce notificarea prevăzută de art. 1393 c. civ. nu mai este obligatorie pentru cedent.
III. Condiţii de existenţă. Dată fiind, astfel, gravitatea poziţiei debitorului unui titlu de credit în general şi cu deosebire a emitentului unui titlu la purtător, problema care se pune este de a şti dacă există condiţii formale, cu caracter legal sau uzual, care să le distingă de înscrisurile de drept comun, şi, în secund loc, dacă în faţa primejdiilor semnalate, datorită derogărilor substanţiale de la dreptul comun, se pot crea titluri de credit şi în special titluri la purtător, în mod liber, dacă, cu alte cuvinte, în această materie, trebuie respectat principiul care guvernează obligaţiunile, în general, al autonomiei de voinţă.
La prima întrebare trebuie răspuns hotărât că, în afara cazurilor expres arătate de lege (cambia, poliţa de încărcare, scrisoarea de trăsură), nicăieri legiuitorul nostru nu pune vreo îngrădire, pentru bunul motiv că ignorează această materie. Creaţie, după cum arătam, a necesităţilor negoţului, titlurile de credit sunt guvernate de principiile de drept comun în limitele caracterelor esenţiale enumerate.
Prin urmare, nu este necesară nici o formă solemnă, însă este indispensabil pentru a înlătura aplicarea regulilor de drept comun ca din formularea documentului să rezulte neîndoielnic că emitentul a înţeles să se oblige pe calea gravă pentru sine, a unui titlu de credit, adică a înţeles să încorporeze obligaţiunea sa într-un document care conferă titularului un drept autonom desprins de raportul fundamental şi literal, cu alte cuvinte a înţeles să renunţe la protecţia pe care dreptul comun o conferă debitorului cedat.
Aceasta nu poate însemna altceva decât că însăşi natura titlului de credit şi cele trei trăsături esenţiale, încorporarea, literalitatea şi autonomia, de care am vorbit, comandă ca titlurile de credit să fie astfel întocmite încât ictu oculi, dintr-o sumară exprimare formală, să se deducă, fără nici un echivoc sau îndoială, că părţile au înţeles să se îndepărteze de forma rudimentară a înscrisului sub semnătură privată şi să îmbrace obligaţiunea în haina specială şi originală a unui titlu de credit.
Dacă de formalism, în înţelesul extrem de solemnitate a cărei călcare să ducă la nulitate, nu poate fi vorba, nu-i mai puţin adevărat, însă, că un formalism comandat de cele trei trăsături esenţiale există şi am putea sublinia că este în interesul securităţii comerţului juridic să existe. Fără acest minimum de formalism, fără existenţa unui document complet prin el însuşi sau în care să fie menţionate eventualele documente extranei, care-l completează şi i se integrează, din care să rezulte cu precizie poziţia juridică a părţilor, nu poate exista titlu de credit.
Este evident că, în lipsă de texte, instanţele de fond sunt suverane să aprecieze dacă un titlu întruneşte aceste condiţii. Dar, este cenzurabilă de către Curtea Supremă calificarea juridică a unui titlu, la ordin, nominativ sau la purtător.
Pentru titlurile la purtător, în care caracterele titlurilor de credit sunt condensate şi unde poziţia emitentului este cea mai gravă, chestiunea formalismului s-a pus în doctrină şi în jurisprudenţâ, cu deosebire. Era vorba de a şti dacă nu este indispensabilă menţiunea «la purtător» pentru a atrage atenţia în mod formal asupra caracterului titlului.
Opiniile sunt împărţite în doctrină. După unii autori, clauza la purtător este indispensabilă, pentru a califica titlul ca atare (Fr. Messineo, op. cit., p. 3; Galuppi, I titoli al portatore, nr. 139; de asemeni, pare a rezulta aceasta din lucrările pregătitoare ale german).
După alţii, însă, şi după unanimitatea legislaţiilor care consacră o reglementare a acestei materii, nu este necesară o formulă sacramentală, ci este suficient, dar în acelaşi timp indispensabil, ca din complexul titlului să rezulte voinţa neîndoioasă a creatorului său de a se obliga faţă de orice înfăţişător al titlului, în alţi termeni, faţă de persoana care la scadenţă se va afla în posesia materială a înscrisului (Wahl, Trăite theorique etpratique des titres au porteur, p. 282; Vivante, Trattato ed. V. Vallardi, nr. 1440; Endemann, Kuntze, Brunner, citate de Wahl în nota 4, p. 282; Cas. fr. 16 avril 1860, D. 1860, 1,505; Agen, 22 iulie 1879; D„ 1880, 1,36; Pau, 6 aprilie 1886, D., 1886, 2,230; Trib. Ilfov s. II com., 29 febr. 1936, R. Dr. Com. 1936, p. 318 art. 2003 c. civ. it. din 1 aprilie 1942; art. 793 c. civ. g.; art. 1505 c. civ. braz. art. 978 c. civ. elv. al obligaţiunilor, mod. la 18 decembrie 1936).
S-a mers mai departe, afirmându-se că «clauza la purtător poate fi supleată de legile speciale, de manifestele de emisiune, de statutele societăţilor, de practica mercantilă, ca în cazul biletelor de tren sau de teatru» (Vivante, loc. cit.).
în ce ne priveşte, socotim că trebuie menţinut ferm principiul că obligaţiunea emitentului de a plăti la purtător trebuie să rezulte din titlu, pentru a se respecta principiul literalităţii
sau din legea eventuală de creaţie a prospectului publicat, menţionat pe titlu, căci numai în acest caz se poate susţine că titlul se poate completa numai dacă este încorporat iitlului. Dar, mai departe nu trebuie să se meargă, fără a se denatura natura juridică a titlului la purtător şi a se expune emitentul unor riscuri pe care nu le-a asumat.
în ce priveşte problema libertăţii de emisiune, credem că ea nu poate face îndoială în dreptul nostru, câtă vreme nici un text nu o prohibă. Principiul autonomiei de voinţă trebuie respectat în plina lui suveranitate (în acest sens: Trib. Ilfov s. II com., 29 febr. 1936 supracitat, cu notele Al. Ottulescu şi V. Veniamin; contra: E. Cristoforeanu, notă R. Dr. Com., 1946, p. 443). Nu există decât o limită pe care chiar unele coduri străine o subliniază (art. 1511 c. braz.), interdicţia de a emite titluri la purtător având de obiect sume*de bani, pentru că aceasta ar fi de natură să creeze un succedaneu al monedei, care constituie un monopol al Băncii Naţionale (art. 1 al legii din 5 iunie 1935 «Banca Naţională, constituită în soc. anonimă, are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător şi la vedere»; în acelaşi sens: art. 18 al legii din 28 dec. 1946 pentru etatizarea şi organizarea Băncii Naţionale a României).
IV. Titluri la purtător şi titluri de legitimare. în practică, caracterul jle titlu la purtător s-ar părea că poate rezulta cu uşurinţă din faptul că pe titlu nu este menţionat numele beneficiarului. Această împrejurare nu trebuie însă să ne înşele. Nu orice titlu lipsit de indicaţia numelui beneficiarului este la purtător. în această privinţă, practica, urmată de doctrină şi de jurisprudenţâ, au realizat o distincţie numai în aparenţă subtilă, între titluri de legitimare şi titluri de credit la purtător, veritabile.
Primele îndeplinesc, după cum înseşi sumele lor o arată, o funcţie pur probatorie, creând posesorului o prezumţie de titular al dreptului şi dispensând, în acelaşi timp, pe debitor de obligaţia de a verifica identitatea creditorului sau beneficiarului. Cel de-al doilea încorporează dreptul şi au misiunea principală de a fi circulabile, de a fi create cu această calitate.
Formal, nu le poate distinge decât obiectul şi durata lor. Titlurile de legitimare au, de obicei, dar nu necesarmente, drept obiect servicii (bilete de teatru, de tren, de garderobă) şi o viaţă efemeră, câteva ore, câteva zile cel mult. Teatrul emite titluri de legitimare pentru hainele depuse, dar numai pe o durată de câteva ore, căile ferate bilete de tren pentru o călătorie, care se efectuează imediat; teatrul emite bilete de spectacol pentru un anume spectacol, care va avea loc la o anumită dată şi oră.
De unde criteriul discriminatoriu fundamental că, pe când titlurile de legitimare, prin voinţa părţilor, nu sunt destinate circulaţiei, la titlurile de credit la purtător acesta este un element funcţional, de ordin fundamental. Cele dintâi au o viaţă efemeră, cele de-al doilea dimpotrivă (Wahl, op. cit., I, p. 2; Vivante, III, nr. 1493 p. 505, nr. 1442; fr. Messineo, op. cit., I, nr. 228; Bruschettini, Titolo al portatore, p. 326; Navarrini, Trattato teorico pratico, II, p. 75; Ascarelii, Titoli di credito impropri, Temi emiliani, 1929. I. voi. 144).
De aceea, titlurile de legitimare nefiind adevărate titluri de credit la purtător, nici unul dintre cele trei elemente caracteristice nu se întâlnesc la aceste documente. încorporarea este numai aparent realizată; în realitate, titularul dreptului îl poate valorifica şi fără posesiunea documentului. Liberalitatea lipseşte de asemnea. Conţinutul titlului poate fi determinat şi prin instrumente de probaţiune străine documentului. Obligaţiunea nu mai izvorăşte, ca la titlurile la purtător, dintr-o declaraţie unilaterală de voinţă şi în consecinţă abstractă, ci este totdeauna cauzală. Raportul fundamental este totdeauna prezent. Lipsind
aceste două caractere este evident că nici pe cel de-al treilea, autonomia dreptului subdobânditorului, nu-l vom întâlni; principiul impozabilităţii excepţiunilor, consacrat de toate legislaţiile care cunosc o reglementare a titlului de credit la purtător (art. 796 c. civ.
g.; art. 1507 braz.; art. 979 elv.) nu va fi aplicabil.
Documentul de legitimare rămâne, astfel, un simplu înscris căruia îi lipseşte numele beneficiarului şi care are funcţia de a facilita execuţia contractului, deopotrivă pentru creditor şi debitor.
Pentru debitor, întrucât îl scuteşte de cercetarea identităţii persoanei creditorului, pentru acesta din urmă, întrucât îi permite să-şi dovedească dreptul prin simpla prezentare a înscrisului, ataşând astfel posesiunii prezumţia de apartenenţă.
Deşi în doctrina recentă italiană şi germană s-a încercat să se creeze îiv sânul categoriei titlurilor de legitimare o subdiviziune, în titluri de legitimare propriu-zise şi titluri pe care italienii le numesc «contrassegni» (titoli di legitimazione şi contrassegni; legitimations-papiere şi legitimations-zeichen) pentru a denumi astfel titlurile emise în masă, ca biletele de teatru, de cale ferată etc., care însă, până astăzi, nu au un conţinut definit, autorii diferind în ce priveşte caracteristicile unuia şi ale altuia (Messineo, op. cit., II, Nr. 224, Ascareli, op. cit.), se poate afirma că titlurile de legitimare nu sunt destinate, prin voinţa părţilor, circulaţiei, având o viaţă efemeră. în acest sens se pot cita lucrările pregătitoare ale noului italian din 1942. Proiectul D’Amelio în art. 528, repetând că nu se aplică titlurilor de legitimare dispoziţiile caracteristice ale titlurilor la purtător (art. 325-330 din primul proiect Vivante 1922), adaugă că aceste titluri au unicul scop de a identifica pe beneficiarul prestaţiei, ceea ce echivalează cu a spune că ele nu sunt destinate circulaţiei (Messineo, op. cit., p. 206; Molitor, Zeitschrift A. L. 1926, p.2 10; Vivante, III, nr. 1442 sq.).
Expunerea de motive a proiectului subliniază în mod expres această caracteristică (Relazione, p. 188): «Din numărul titlurilor de credit s-a voit să se excludă categoria aşa-ziselor titluri improprii (art. 528), care au forma caracteristică a titlurilor de credit şi mai precis aceea a titlurilor la purtător; dar ele nu sunt destinate să circule, din contra, forma lor serveşte numai să faciliteze executarea prestaţiei din partea debitorului, scutindu-l astfel de un control, pe care, de altfel, el îl poate face oricând dacă o voieşte».
V. Aplicaţii la speţă. Din analiza deciziei ce face obiectul acestei note rezultă că înalta Curte a făcut în mod judicios aplicarea principiilor care guvernează titlurile de credit la purtător.
înalta Curte insistă nu asupra elementului formal, lipsa numelui beneficiarului, care aparent ar putea să caracterizeze un titlu la purtător, ci ea deduce, dintr-un examen al complexului documentelor legislative («cele două legi de autorizare a emisiunii»), «prospectul de emisiune», care face parte integrantă din ele, «decizia şi instrucţiunile Ministerului de Finanţe») că acestea formează legea de emisiune a titlului şi îi determină natura.
Caracterul de titlu la purtător rezultă deci mai ales dintr-un element extraneu încorporat în titlu prin menţionarea sa expresă, legea de emisiune potrivit căreia recipisele emise pentru subscrierea la împrumutul refacerii şi la medalii sunt la purtător.
Acest caracter al documentelor emise de băncile colectoare a fost subliniat de prospectul de emisiune ce făcea parte din legea nr. 655 din 23 dec. 1944, de decizia dată ca urmare a legii nr. 656 din 23 dec. 1944, cât şi de Instrucţiunile elaborate de Ministerul Finanţelor, prin care autoriza băncile colectoare să emită ele asemenea documente, prin care să-şi ia o obligaţie proprie.
D-l Cristoforeanu socoteşte (R. Dr. Com. 1946, p. 440) că înalta Curte, pentru a ajunge la această concluzie, a depăşit legea, căci potrivit acesteia numai chitanţele provizorii emise de Ministerul Finanţelor aveau calitatea de titluri la purtător. Pentru a ajunge la această concluzie, distinsul jurist pleacă, însă, de la premisa că numai o lege poate crea titluri la purtător (p. 443). Am arătat mai sus şi nu mai revenim că în dreptul nostru, în lipsa unui text prohibitiv, emiterea de titluri la purtător este liberă. în consecinţă, este indiferent dacă se atribuie natura juridică de titluri la purtător chitanţelor emise de băncile colectoare prin lege sau prin decizie ministerială, câtă vreme aceasta reprezintă voinţa emitentului, voinţă adusă pe cale de publicitate la cunoştinţa publicului subscriitor.
De altfel, neavând la dispoziţie întreg materialul documentar, totul se reduce, în fapt, la a vedea dacă a existat sau nu o publicitate a emisiunii, în condiţiile în care s-a făcut, şi dacă în această publicitate s-a atribuit titlurilor emise calitatea de titluri la purtător.
Indiferent însă de aceasta, dacă analizăm cuprinsul chitanţei emise de Banca Românească, care a făcut obiectul discuţiei, rezultă că în ea se făcea menţiune expresă de prospectul de emisiune pentru împrumutul Refacerii din 1945, prospect care atribuia acestor chitanţe caracterul de titluri la purtător, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Principiul literalităţii este astfel satisfăcut prin trimitere la dispoziţiile care creează statutul juridic al titlului.
în aceste condiţii, discuţia dacă este vorba de titluri de credit la purtător sau de simple titluri de legitimare nu mai are sens, căci am arătat că ceea ce trebuie să ne conducă trebuie să fie voinţa emitentului, singurul care are în cazul titlurilor la purtător o poziţie juridică defavorabilă. Această voinţă trebuie să fie neechivocă şi publică, iar trebuie să fie efectivă.
Dacă, din acest punct de vedere, nu i se poate aduce înaltei Curţi nici o imputare, fiindcă împrejurarea că titlul emis de Banca Românească nu este complet prin el însuşi, nu-i ridică natura de titlu la purtător, câtă vreme este completat prin legile de emisiune, unde ne despărţim de suprema instanţă este în definiţia ce dă titlurilor de legitimare.
înalta Curte afirmă că ceea ce caracterizează un titlu de legitimaţie spre deosebire de un titlu la purtător este: viaţa lor efemeră, lipsa elementului speculaţiei şi valoarea lor minimă. în primul rând, acestea nu sunt decât semne discriminatorii exterioare; în secund loc «valoarea lor minimă» nu este totdeauna un semn exterior, fiindcă, în timp ce valoarea unui titlu de rentă poate fi de numai 5000 de lei, biletul de garderobă, neîndoielnic titlu de legitimare, poate reprezenta o sumă considerabilă (o blană de pildă), iar elementul speculaţiei este neadecvat.
Ne-ar fi plăcut ca înalta Curte, dat fiind că instanţa de fond a calificat chitanţele în discuţie «titluri de legitimare», să se refere nu numai la elementele discriminatorii formale, dar şi la cele de fond, şi cu deosebire la elementul circulaţiei.
Cu aceste rezerve, care pot oferi terenul unor dezvoltări a acestei delicate materii în viitor, socotim că înalta Curte a dat o decizie care reprezintă o piatră de hotar în evoluţia jurisprudentială a unei materii care este rodul practicii si al cutumei juridice.
