Vânzare. Bunuri nedeterminate în specie. Efecte. Forţă majoră. Riscuri. Clauză de neresponsabilitate. Aplicaţie


Trib. Ilfov II COM., 1 octombrie 1945

Atunci când lucrul care face obiectul unei obligaţiuni este determinat in chiar individualitatea sa, obiectul obligaţiunii este un corp cert

Atunci însă când lucrul este determinat numai în specia sa, obiectul obligaţiunii este un lucru în genere.

Raţiunea deosebirii între obligaţiunile de corp cert şi cele în genere este evident în ceea ce priveşte transmisiunea proprietăţii prin convenţie.

într-adevăr, în obligaţiunile de corp cert, proprietatea se transferă în momentul încheierii convenţiei, pe când în obligaţiunile în genere, transferarea proprietăţii lucrului are loc ulterior, odată cu separarea cantităţii vândute din totalul speciei şi predarea acesteia cumpărătorului.

Obiectul convenţiei intervenite între firma C. din Milano şi comerciantul /., şi anume vânzarea a 247 kg ţesături de bumbac, este un obiect nu cert, ci în genere, determinat doar în specia sa.

Aşa fiind, atât timp cât această individualizare nu avusese loc, în momentul dispariţiei prin incendiu a mărfurilor vândute, înseamnă că transferarea proprietăţii nu se realizase încă şi deci, din acest punct de vedere, proprietarul mărfurilor nu era cumpărătorul /., ci firma vânzătoare C. din Milano.

în această situaţie dar, Tribunalul constată că bine societatea apelantă a plătit firmei italiene expeditoare, suma de 5.047 lire italiene, drept daune pentru pierderea celor 247 kg de bumbac ce au ars în docurile Bucureşti, întrucât proprietatea mărfurilor nu trecuse asupra cumpărătorului /., numitul neavând nici o calitate de a pretinde daunele plătite de societatea asigurătoare vânzătoarei.

Prima instanţă motivează respingerea acţiunii prin care societatea apelantă de asigurări «La Federale» din Milano solicită ca statul român să fie obligat să-i plătească cu titlu de daune suma de 5.047 lire, pe consideraţia că numitul I. era proprietarul mărfurilor din cauză, din moment ce părţile s-au înţeles asupra preţului şi lucrului, chiar dacă nu s-a făcut tradiţia lucrului, consideraţie însă ce nu-şi poate găsi aplicaţie, pentru motivele arătate mai sus.

Considerentul primei instanţe că apelanta nici nu ar putea cere obligarea intimatului la plata sumei solicitate, întrucât nu există între părţile din cauză vreun raport juridic şi aceasta pentru că, conform convenţiei, riscul îl privea pe cumpărător. Tribunalul urmează a-l înlătura pe temeiul că efectele convenţiei dintre două sau mai multe persoane cu privire la responsabilitatea riscurilor, nu au nici o legătură cu dauna pe care una din aceste persoane ar avea-o din partea unui terţ, şi deci şi cu dreptul acelei părţi de a cere repararea prejudiciului suferit.

Prima instanţă motivează de asemenea că apelanta «s-a grăbit» când a făcut plata către firma expeditoare, întrucât se constată din factură că firma era

exonerată de orice daună către cumpărător, riscul privindu-l exclusiv pe acesta din urmă care singur ar putea solicita daune de la intimat.

In factura cuprinzând convenţia de vânzare a celor 247 kg ţesături bumbac, se arată că firma vânzătoare «a expediat pe contul şi riscul cumpărătorului» aceste ţesături de bumbac.

Dacă, ipotetic, proprietatea celor 247 kg ţesături bumbac ar fi fost a cumpărătorului, menţionarea clauzei sus-arătate nu şi-ar fi avut nici o justificare, întrucât riscurile şi fără această clauză, ci doar potrivit principiilor cuprinse de art. 971 c. civ., ar fi fost în sarcina cumpărătorului.

Menţionarea clauzei «pe riscul cumpărătorului» îşi are explicaţia deplină în cadrul operaţiunii din cauză, în care, aşa cum s-a expus, proprietatea mărfurilor vândute nu a trecut asupra cumpărătorului, ea rămânând asupra firmei expeditoare.

In adevăr, potrivit art. 62 din c. com., când mărfurile sunt arătate în contract numai prin câtăţime, fel şi calitate, fără nici o indicaţie de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda în locul şi timpul stipulat, câtăţimea, felul şi calitatea convenită, chiar dacă mărfurile care ar fi fost la dispoziţia sa în momentul formării contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată din vreo cauză oarecare,

Acest articol nu consfinţeşte decât principiul general în materie de riscuri, şi anume că riscul priveşte pe dobânditor.

Legiuitorul, aşa cum arată doctrina, ţinând seama că în vânzarea de genus proprietatea se transferă ulterior, împreună cu riscurile, a dedus că toate pagubele pricinuite de o dispariţie fortuită a obiectului mai înainte de individualizarea lui privesc pe vânzător, cumpărătorul fiind în drept să ceară ca vânzătorul să-i predea marfa.

Aşa fiind, potrivit textului sus-arătat, firma expeditoare ar fi avut obligaţia să predea cumpărătorului cele 247 kg ţesături bumbac, indiferent că aceste ţesături ar fi fost distruse printr-un caz fortuit sau forţă majoră.

Pentru a fi la adăpost de acest din urmă risc, firma expeditoare s-a descărcat de responsabilitate în mod expres, precizând că marfa a fost expediată în contul şi pe «riscul cumpărătorului».

Prin urmare, clauza «pe riscul cumpărătorului» nu infirmă întru nimic constatarea Tribunalului că proprietara mărfurilor expediate în cauză era tot firma expeditoare, ci din contră o confirmă, în sensul că această clauză îşi găseşte raţiunea şi aplicarea ei pe deplin, exclusiv în cadrul proprietăţii firmei expeditoare asupra mărfurilor vândute.

Deci şi din acest punct de vedere, cel care putea solicita daune de la intimat nu era decât firma expeditoare, apelanta, iar nu cumpărătorul (Trib. Ilfov s. a Il-a com., sent. nr. 336 din 1 oct. 1945. Admis apelul declarat de Soc. «La Federale» din Milano contra cărţii de jud. nr. 228/1942 a Jud. IV Mixtă Bucureşti, în proces cu statul român prin Ministerul de Finanţe. Preşedinţia d-lui Em. Idieru, judecător de şedinţă, redactor dl Teodor T. Mandrea, judecător de şedinţă).