Vânzarea ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului, ea fiind perfectă şi deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea niciunei formalităţi, nici predarea lucrului şi nici plata preţului în momentul încheierii convenţiei.
După sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, destinatarul are dreptul de a cere ca al doilea exemplar al scrisorii de trăsură să-i fie remis şi ca marfa să-i fie eliberată contra unei dovezi de primire. Dacă destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul sau dacă cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării, când este vorba de pierderi sau avarii neaparente, nu a făcut rezerve transportatorului, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură.
Secţia comercială, Decizia nr. 56 din 15 februarie 2011
Prin sentința comercială nr. 645 din 25 mai 2010 pronunțată în dosarul nr. 2846/30/2009 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanta SC F SRL Italia în contradictoriu cu pârâta SC O SRL Giroc, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 79.897,45 euro cu titlu de preț marfă.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii reclamantei, cu motivarea că raportat la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile în materie, în mod greșit tribunalul a obligat-o la plata sumei de 79.897,45 euro.
Prin decizia civilă nr. 56 din 15 februarie 2011 C.A. Timișoara a respins apelul declarat de pârâta SC O SRL Giroc împotriva sentinței comerciale nr. 645 din 25 mai 2010 a Tribunalului Timiș pronunțată în contradictoriu cu reclamanta intimată SC F SRL Italia.
Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, conformă cu dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod nejustificat susține pârâta, în considerente arătându-se pe larg motivele, atât cele în fapt, cât și cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă, motivarea tribunalului nefiind contradictorie, critică care, de fapt, nici nu a fost dezvoltată în vreun fel de către apelantă.
Prin acțiunea introductivă reclamanta a susținut, în esență, că între ea și pârâtă a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia în două transporturi i-a livrat acesteia din urmă mai multe produse destinate industriei hoteliere, în care activa societatea cumpărătoare, bunuri pe care aceasta nu le-a mai achitat.
Apelanta a criticat hotărârea primei instanțe, care a admis cererea de chemare în judecată, afirmând că între cele două societăți comerciale nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în realitate intimata trimițându-i doar niște mostre, pentru care a semnat scrisorile de trăsură, urmând ca ulterior, dacă acestea erau pe măsura așteptărilor sale, să urmeze negocierile și, eventual, semnarea unui contract.
într-adevăr, vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care o parte, numită vânzător, transmite dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui bun al său către cealaltă parte, numită cumpărător, care se obligă în schimb să plătească vânzătorului prețul bunului vândut, unul dintre caracterele juridice ale acestui contract fiind acela că el este consensual, după cum rezultă din prevederile art. 1295 alin. (1) din C.civ. – vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, în principiu, vânzarea ia naștere prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului, ea fiind perfectă și deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea niciunei formalități, nici predarea lucrului și nici plata prețului în momentul încheierii convenției.
în speță, contrar celor afirmate de pârâtă, între cele două societăți aflate în litigiu a intervenit un contract comercial de vânzare-cumpărare având ca obiect produse destinate industriei hoteliere, în care, de altfel, activează apelanta, aceasta administrând Hotelul T din localitatea Giroc, livrările de marfă efectuate de reclamantă având loc în două etape. într-o primă fază, după cum rezultă fără putință de tăgadă din scrisorile internaționale de trăsură – C.M.R.-urile nr. 083 și nr. 085 întocmite de transportatorul SC P SRL Tg. Mureș -, intimata a furnizat apelantei, în data din 6 mai 2008 (data încărcării, în Padova – Italia, a mărfurilor descrise în avizele de expediție DDT nr. 1361/06.05.2008, DDT nr. 1371/06.05.2008 și DDT nr. 1372/06.05.2008, având o valoare totală de 33.874,50 euro, potrivit facturilor nr. 1288, în valoare de 27.635,70 euro, nr. 1289, în valoare de 1.030,80 euro și nr. 1290, în valoare de 5.208,00 euro.) diferite produse folosite în industria hotelieră și restaurante, cantitatea înscrisă în documente fiind de 1.850 kg, respectiv de 11.000 kg (10 m3), ceea ce exclude, în opinia Curții, teza că pârâta ar fi primit doar niște mostre, restul mărfii plecând în altă parte. Această apărare nu poate fi primită câtă vreme, pe de o parte, apelanta a semnat, prin reprezentantul său legal, fără nicio obiecție scrisorile de trăsură, documente în care se specifică foarte clar că marfa este însoțită de avizele de expediție, cu indicare numerelor acestora, iar în C.M.R.-uri este trecută cantitatea bunurilor livrate, care nici într-un caz nu poate să fie corespunzătoare unor mostre, fiind vorba de mai multe tone, iar pe de altă parte, ulterior livrării mărfii, vânzătorul a întocmit și expediat către cumpărător facturile fiscale aferente și al căror conținut este identic cu descrierea din avizele de expediție.
în a doua etapă, vânzătorul a mai livrat apelantei alte mărfuri de același gen, pe care le-a încărcat tot din localitatea Padova, dar cu un alt transportator – SC R SRL Reșița -, în data de 23 mai 2009, potrivit C.R.M.-urilor de la dosar de fond, procedând în același fel, și de această dată marfa fiind însoțită de avize de expediție al căror număr este trecut în scrisoarea de trăsură, document care conține cantitățile livrate, respectiv 810 kg (10 m3) și 774 kg (43 m3), fiind astfel exclusă, pentru aceleași rațiuni, teza primirii doar a unor mostre, valoarea totală a bunurilor furnizate fiind de 46.022,95 euro, după cum rezultă din facturile nr. 1287, în valoare de 7.668,95 euro, nr. 1291, în valoare de 15.113,64 euro, nr. 1292, în valoare de 12.074,25 euro și nr. 1464, în valoare de 11.166,11 euro.
Consimțământul celor două părți cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este dovedit, în pofida contestației pârâtei, atât de înscrisurile semnate de reprezentantul legal al cumpărătorului, care după ce a comandat marfa de la intimată, a semnat fără vreo mențiune, aplicând și ștampila societății, toate scrisorile internaționale de transport C.M.R., cât și de declarațiile martorilor audiați în primă instanță, în special cei propuși de reclamantă – d-nii. M.E. și B.F., coroborat și cu răspunsurile date de administratorul societății apelante la interogatoriul luat de tribunal și din care rezultă reaua sa credință, spre exemplu, atunci când la întrebarea nr. 4 – dacă mărfurile livrate de reclamantă și a căror valoare este cerută prin prezenta acțiune sunt compatibile cu obiectul de activitate al SC O SRL Giroc – a declarat că nu, deși contrariul este de domeniul evidenței, sau la întrebarea nr. 7 – dacă a observat că pe C.M.R.-urile semnate de ea era menționat și numărul documentului de transport ce însoțea marfa și care conținea enumerarea bunurilor livrate – a răspuns că dacă erau și documente de transport, unul trebuia să rămână însoțit de C.R.M.
Având în vedere că art. 6 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), la care a aderat și țara noastră prin Decretul nr. 451/1972, reglementează conținutul scrisorii de trăsură, în paragraful 1 regăsindu-se mențiunile obligatori, care sunt trecute în cele patru C.M.R.-uri cu care a fost expediată marfa din Italia în România, la lit. e)-h) regăsindu-se numele și adresa destinatarului, denumirea curentă a naturii mărfii și felul ambalajului, iar pentru mărfurile periculoase, denumirea lor general recunoscută, numărul coletelor, marcajele speciale și numerele lor, greutatea brută sau cantitatea astfel exprimată a mărfii, iar art. 13 statuează că după sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, destinatarul are dreptul (deci, nu obligația) de a cere ca al doilea exemplar al scrisorii de trăsură să-i fie remis și ca marfa să-i fie eliberată contra unei dovezi de primire, drept de care apelanta nu a înțeles să se prevaleze, ea neînțelegând nici să refuze primirea mărfurilor, ceea ce ar fi atras incidența prevederilor art. 15 din Convenție, textul art. 30, invocat, de altfel, de către intimată arătând că dacă destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul sau dacă cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării în afară de duminici și sărbători legale, când este vorba de pierderi sau avarii neaparente, nu a făcut rezerve transportatorului, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură, rezervele arătate mai sus trebuind să fie făcute în scris dacă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente, iar dacă starea mărfii a fost constatată în mod contradictoriu de către destinatar și transportator, dovada contrarie rezultatului acestei constatări nu poate fi făcută decât dacă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente și dacă destinatarul a adresat rezervele sale în scris transportatorului în termen de 7 zile, în afara duminicilor și a sărbătorilor legale, de la data acestei constatări, Curtea apreciază că orice fel de apărări cu privire la nelivrarea bunurilor sunt neavenite.
Din declarațiile martorului M.E. reiese că reprezentanta societății apelante, d-na. M.O., însoțită de soțul său, a fost chiar în Italia, la sediul intimatei (fiind, deci, nereale susținerile sale din cererea de apel, în sensul că martorii audiați la propunerea reclamantei ar fi arătat că nu l-au văzut niciodată pe administratorul pârâtei în Italia), pentru a comanda produsele și echipamentele ce-i erau necesare pentru dotarea hotelului pe care-l administra în România, bunurile comandate de aceasta, inclusiv valoarea lor, la care a făcut referire martorul, regăsindu-se în lista mărfurilor care au fost ulterior expediate, însoțite de C.M.R.-urile depuse la dosar. Celălalt martor, dl. B.F., a declarat că el a fost cel care a pregătit transporturile pentru societatea cumpărătoare, toate produsele comandate și care se regăseau pe 4-5 liste fiind livrate potrivit documentelor de transport care le însoțeau, lipsind de relevanță juridică afirmația acestuia că nu cunoaște să fi existat o comandă fermă din partea pârâtei pentru produsele livrate, în materia operațiunilor comerciale impunându-se regula unor forme contractuale cât mai simple, excepțiile actului scris sau solemn fiind expres prevăzute de lege. De aceea, contractele comerciale, inclusiv vânzarea-cumpărarea, se consideră încheiate în condițiile realizării actului de voință dintre părți, indiferent de forma pe care o iau, și cu toate că între SC F. SRL Italia și SC O. SRL Giroc nu s-a încheiat un contract sub forma înscrisului unic, totuși raporturile dintre părți sunt convenționale, prin existența contractului în forma simplificată a comenzii urmată de executare.
Condiția înscrisului unic nefiind obligatorie, reglementările comerciale admit existența raporturilor contractuale, dacă manifestarea de voință a părților – oferta și acceptarea ofertei – sunt concordante sau partea cealaltă a trecut la executare, așa cum s-a întâmplat și în speța de față, criticile apelatei în sensul că în cadrul unor raporturi comerciale de genul celor despre care se afirmă că ar fi existat între părți este de neacceptat ideea că acestea să se fi derulat de maniera empirică descrisă de reclamantă, că apar lipsite de logică afirmațiile că între cele două părți ar fi existat raporturi comerciale cu elemente specifice contractului de vânzare-cumpărare, că nu rezistă unei analize pertinente susținerea că o societate comercială din occident, cu experiență în ce privește derularea unor raporturi comerciale și cu o legislație rigidă în acest domeniu, ar fi capabilă să livreze marfă în estul Europei fără să se asigure de o serie de lucruri indispensabile derulării unor raporturi comerciale, respectiv să existe din partea beneficiarului o comandă fermă pentru produsele care urmează a fi livrate, concretizată în nota de comandă, și dovada solvabilității firmei căreia urmează să-i fie livrată marfa (cu atât mai mult cu cât era vorba de livrarea acesteia în altă țară, situație în care, de regulă, furnizorul își ia un plus de măsuri de precauție) neavând niciun fundament, ca și afirmația sa că reprezentantul legal al societății, d-na. M.O., ar fi fost identificată de martorii reclamantei anterior solicitării instanței, fiind arătată acestora de avocatul reclamantei, în sala de judecată, înainte de apelarea cauzei și că, oricum, la apelul cauzei aceasta stătea în picioare, în spatele apărătorului societății.
Nu în ultimul rând, în afară de faptul că depoziții martorilor menționați mai sus denotă un caracter obiectiv, ele coroborându-se pe deplin cu înscrisurile depuse de reclamantă, ambele mijloace de probă făcând dovada certă a existenței contractului de vânzare-cumpărare între societățile litigante, trebuie menționat că ultimele două C.M.R.-uri vizează un bar și un cuptor de pizza, care împreună cântăresc 1.584 kg, bunuri ce nu pot fi caracterizate nici într-un caz drept mostre, fiind exclusă ipoteza că administratorul pârâtei a semnat documentele respective deși a primit doar „câteva cutii mici”, așa cum se susține prin cererea de apel.
Contractul de vânzare-cumpărare, prin încheierea sa, produce anumite efecte, urmărite de părțile contractului. în esență, efectele contractului reprezintă tocmai conținutul acestuia, respectiv drepturile subiective și obligațiile civile născute din convenția părților. Având în vedere că intimata și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 1313 din C.civ., care arată că vânzătorul are două obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dânsul, însă apelanta nu și-a îndeplinit obligația corelativă de plată a prețului, cuprinsă în art. 1361 din același cod, potrivit căruia principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract, Curtea consideră că apelul pârâtei este nefondat, în mod corect tribunalul obligând-o la plata prețului bunurilor cumpărate.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
