– Legea nr.95/2006
– Decizia nr.871 din 10.07.2008 a
Decizia Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei Colegiului Medicilor – decizie ultimă prin care Colegiul Medicilor a respins plângerea formulată împotriva unui medic – poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ şi de către persoana vătămata de modul de soluţionare a contestaţiei (titularul plângerii), iar nu doar de către medicul respectiv. Articolul 451 din Legea nr.95/2006 priveşte exclusiv deciziile de sancţionare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia.
Decizia nr.257 din data de 7 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr.2294/114/2010, reclamantul S. L. a solicitat, în contradictoriu cu Colegiul Medicilor din România, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea actului administrativ nr. 9/2010 emis de Colegiul Medicilor din România, repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului administrativ mai sus menţionat şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor şi a cheltuielilor de judecată .
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 08.05.2010 pârâtul i-a comunicat decizia nr. 9 din data de 06.05.2010 prin care s-a dispus că d-na D.L. M. nu se face vinovată de culpa medicală, situaţie de natură să-i prejudicieze grav interesele şi drepturile sale recunoscute de lege.
Prin întâmpinare, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a solicitat admiterea excepţiei şi pe fond respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, întrucât norma procedurală prevăzută de art. 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii consacră o legătură necesară între exerciţiul acţiunii în anulare şi titularul acestei acţiuni, pe de o parte şi interesul promovării acestei acţiuni, pe de altă parte, indicând în mod expres calitatea reclamantului de medic sancţionat şi respectiv aplicarea unei sancţiuni disciplinare prin decizia a cărei anulare se solicită.
S-a mai arătat că decizia Comisiei Superioare de disciplină este un act administrativ jurisdicţional adoptat în urma unei anchete disciplinare, subiecţi ai raportului juridic disciplinar sunt medicul şi organizaţia profesională, tocmai de aceea legiuitorul a enumerat limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină. În speţa de faţă lipsesc condiţiile de exerciţiu reglementate de art. 451 din legea specială, considerente pentru care, având în vedere şi dispoziţiile art.18 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 alin.2 şi art.8 din acelaşi act normativ, se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a active a reclamantului şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 1317 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Buzău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respis acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a formulat plângere la Colegiul Medicilor din România Buzău, fiind nemulţumit de asistenţa medicală acordată fiului său, considerând că acesta a fost tratat superficial, urmarea fiind vindecarea vicioasă a fracturii. Comisia de Disciplină a Colegiul Medicilor Buzău a finalizat ancheta disciplinară prin decizia nr. 5/2009, prin care a dispus respingerea plângerii declanşată împotriva d-nei dr. D. L. M., medic primar chirurgie ortopedie pediatrică la Spitalul Judeţean de Urgenţă B. Împotriva acestei decizii, petenţii, în termen, au formulat contestaţie ce a fost soluţionată de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiul Medicilor din România prin decizia nr. 9/2010, a cărei anulare a fost solicitată de reclamant în cauza de faţă.
S-a mai reţinut că, prin decizia nr. 9/2010 Comisia Superioară de Disciplină a respins contestaţia formulată de către d-na S. J. şi a menţinut decizia nr. 5/2009 din data de 13.05.2009 pronunţată de comisia locală de disciplină a Colegiului Medicilor din România. La baza celor două decizii pronunţate în cauză, au stat două puncte de vedere de specialitate, formulate de personalităţi din lumea medicală cu specializare în ortopedie pediatrică, care au concluzionat că atitudinea terapeutică a medicului împotriva căruia reclamantul a formulat plângere, a fost corectă, explicând totodată aspectele faţă de care reclamantul a formulat plângere: respectiv medicul intimat a procedat la reducerea ortopedică şi imobilizare, iar la controlul la 7 zile nu s-a recurs la evaluare clinică şi radiologică, ştiind că vârsta mică a copilului într-un asemenea caz permite refacerea configuraţiei oaselor antebraţului .
Tribunalul a constatat că, potrivit art.451 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, împotriva deciziei Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiul Medicilor din România se poate introduce acţiune în anulare în termen de 15 zile de la comunicare, că dispoziţiile art. 442 – 451 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea disciplinară a medicilor, prevăzând, în esenţă, posibilitatea formulării unei plângeri împotriva unui medic la colegiul al cărui membru este acel medic, examinarea dosarului de către o comisie de disciplină teritorială, posibilitatea contestării deciziei acestei comisii de către medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România la Comisia superioară de disciplină, şi, în final, aşa cum prevede art. 451, dreptul medicului sancţionat de a ataca în contencios administrativ decizia de sancţionare dată de comisia superioară de disciplină.
Tribunalul a mai reţinut că, investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.451 din legea nr.95/2006, Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia nr.871 din 10.07.5008, că răspunderea disciplinară a medicilor îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei medicale, ale Codului de deontologie medicală şi ale regulilor de bună practică profesională, ale Statutului Colegiului Medicilor din România ori ale deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, obligaţii a căror nerespectare prejudiciază onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiul medicilor din România. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiului Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, pe de altă parte. Aceasta nu are însă semnificaţia restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justiţie repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului.
Tribunalul a constatat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în anularea decizie comisiei superioare de disciplină, reglementate de art. 451 din legea specială, respectiv, nu există o decizie de sancţionare emisă de Comisia Superioară de Disciplină şi, cel mai important, reclamantul nu are calitatea de medic sancţionat, ci este persoana care a făcut sesizarea. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul S. L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii pe fond.
În motivarea recursului, după reiterarea situaţiei de fapt, recurentul a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că temeiul de drept al acţiunii este prevăzut de art.451 din Legea nr.554/2004, ignorând dispoziţiile art.6 şi art.16 ind.1 din Legea nr.554/2004, ca decizia Curţii Constituţionale nr.871/2008 nu este relevantă în cauză, întrucât prin aceasta nu se poate restrânge dreptul persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justitie repararea drepturilor şi intereselor sale vătămate, că reclamantul are dreptul de a se adresa unui tribunal care să îi exemineze cererea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi că nu se poate aprecia ca reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme decizia atacată se referă chiar la respingerea contestaţiei formulate de către acesta.
Examinand sentinta recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurent, Curtea a reţinut următoarele :
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, respectiv că acesta nu este titularul dreptului care intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii – împrejurare ce semnifică, în esenţă, imposibilitatea pentru reclamant de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România, prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei Colegiului Medicilor Buzău.
În acest sens, Curtea a apreciat că instanţa de fond a facut o greşită interpretare şi aplicare a temeiului juridic al cererii, respectiv a dispoziţiilor art.451 din Legea nr.95/2006, care prevăd că « împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea».
Curtea a constatat că dispoziţiile menţionate se află în strânsă legătură cu cele prevăzute de art.448 al.4 din Legea nr.95/2006, care prevăd posibilitatea medicului sancţionat, a persoanei care a făcut sesizarea, a Ministerului Sănătăţii Publice, a preşedintelui colegiului teritorial sau a preşedintelui Colegiului Medicilor din România de a contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Câtă vreme decizia la care face referire art.451 se pronunţă cu ocazia soluţionării unei contestaţii, Curtea a considerat ca noţiunea de «decizie de sancţionare» folosită de către legiuitor în cadrul acestor dispoziţii priveşte exclusiv decizia prin care medicul a fost sancţionat, respectiv i-a fost aplicată vreo sancţiune disciplinară.
Această concluzie se fundamentează pe interpretarea sistematică, gramaticală şi logică a dispoziţiilor legale menţionate anterior, respectiv pe împrejurarea că, dacă legiuitorul ar fi dorit să aibă în vedere toate deciziile pronunţate de Comisia superioară de disciplină cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor art.448 al.4 din Legea nr.95/2006 ( deci indiferent de soluţia pronunţată prin acestea), atunci ar fi putut utiliza sintagmele „împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină…. se poate formula o acţiune în anulare” sau eventual „împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei de către Comisia superioară de disciplină…. se poate formula o acţiune în anulare”, lucru pe care însă nu l-a făcut.
Totodată, este evident şi logic faptul că, prin reglementarea posibilităţii medicului de a ataca decizia de sancţionare, legiuitorul a avut în vedere ipoteza medicului sancţionat, respectiv a celui căruia i s-a aplicat o sancţiune disciplinară, întrucât medicul a cărui nevinovăţie a fost constatată prin decizia colegiului teritorial al medicilor nu ar fi interesat să solicite anularea acestei decizii. De altfel, legiuitorul a folosit expresis verbis noţiunea „medicul sancţionat” în cadrul dispoziţiilor art.451 precizate.
Concluzionând, Curtea a apreciat că restricţia avută în vedere de către instanţa de fond şi rezultată din dispoziţiile art.451 din Legea nr.95/2006 şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr.871/2008 (privind posibilitatea doar a medicului sancţionat de a ataca decizia de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină) se referă exclusiv la deciziile de sancţionare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia.
Or, ipoteza menţionată anterior nu se regăseşte în prezenta cauză, întrucât prin decizia contestata Comisia superioară de disciplină a respins contestaţia formulată de către reclamant împotriva deciziei nr.5/2009 a Colegiului Medicilor Buzău, astfel că reclamantul avea posibilitatea, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, să atace decizia nr.9/2010 în faţa instanţei de contencios administrativ competente.
Curtea a considerat, pe de-o parte, că aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr.871/2008, unde se face referire expresă la «dreptul de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancţionat prin această decizie ».
Pe de altă parte, instanţa de recurs a apreciat ca rolul interpretării şi aplicării unei dispoziţii legale aflată în vigoare revine instantei judecătoreşti în faţa căreia se află pendinte litigiul în care aceasta a fost invocată.
Curtea a considerat că interpretarea făcută de către prima instantă – în sensul că reclamantul nu are posibilitatea de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ decizia Comisiei superioare de disciplină, în conditiile în care prin aceasta decizie nu s-a dispus sancţionarea medicului, ci s-a respins contestaţia reclamantului – este de natura a încălca dreptul constituţional al acestuia din urmă de acces la justiţie, respectiv dreptul de a-i fi examinată contestaţia în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, drept consacrat de dispoziţiile art.6 par.1 din Convenţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Nu în ultimul rând, Curtea a considerat că sunt întemeiate susţinerile reclamantului privind incidenţa dispoziţiilor art.6 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art.21 al.4 din României, dispoziţii care fundamentează dreptul acestuia de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act administrativ considerat a fi vătămător, chiar în ipoteza reglementării unei jurisdicţii administrative speciale. Totodată, Curtea consideră că, în condiţiile de fapt existente în prezenta cauză, reclamantul are calitate procesuală pasivă, fiind (alături de soţia sa şi în calitate de reprezentant legal al fiului lui minor) persoana pretins vătămată printr-un act administrativ.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pe considerent că acesta nu poate ataca în justiţie decizia nr.9/2010 emisă de către pârât, astfel că, în temeiul dispoziţiilor legale deja menţionate şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza, spre judecarea fondului, la aceeaşi instanţă.
