Reglementarea dreptului de a fi informat (art. 222 din Legea nr. 95/2006) este menită să asigure transparenţa sistemului de asigurări de sănătate şi nu susţine existenţa unei obligaţii în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraţilor date şi informări cu privire la întinderea contribuţiei personale şi modalităţile de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.
Dacă s-ar considera ca atare, dispoziţiile cuprinse în art. 257 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligaţia de plată s-ar naşte numai după informarea contribuabilului.
Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informaţii, iar nu obligaţia organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relaţii, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziţia reprezentanţilor CAS în lipsa unei declaraţii din partea contribuabilului.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2009 din 28 septembrie 2012
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 4.07.2011, reclamantul H.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, anularea dispoziției de soluționare nr. 50/05.01.2011 și a deciziei de impunere nr. 416/2010 în ce privește sumele de 25.363 lei reprezentând dobânzi și 5.920 lei reprezentând penalități, precum și obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, în cuantum total de 31.283 lei.
în motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că a omis să declare pârâtei veniturile realizate din activități independente deoarece nu poate fi asimilat cu o persoană juridică la care lucrează mai mulți angajați și nici nu a fost informat asupra acestei obligații, în conformitate cu dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 150/2002.
Totodată, reclamantul a mai precizat că nu este îndeplinită nici condiția impusă de art. 259 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, care impune existența contractului de asigurare, pentru a fi datorată contribuția pentru asigurările de sănătate, iar atunci când a fost informat de către pârâtă asupra obligației de a plăti contribuția către fondul național unic de asigurări și-a îndeplinit-o imediat, astfel încât nu poate fi considerat culpabil.
Prin întâmpinarea depusă la data de 18.11.2011, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit la termenele legale obligațiile de plată ce-i reveneau, atât cuantumul acestora cât și al accesoriilor aferente fiind determinat în conformitate cu dispozițiile Codului fiscal. S-a mai precizat că reclamantul nu poate fi exonerat de plata dobânzilor și penalităților de întârziere pentru faptul că nu deține un contract de asigurare; conform art. 208 alin. (3), art. 211 alin. (1) și art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii pentru toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
în dovedirea acțiunii, la solicitarea reclamantului, a fost încuviințată proba cu înscrisuri, fiind depuse cele două acte contestate și înscrisurile avute în vedere la întocmirea deciziei de impunere nr. 416/2010.
Prin sentința nr. 1556/27.04.2012 Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea formulată de reclamantul H.I., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, a anulat dispoziția de soluționare nr. 50/05.01.2011 și decizia de impunere nr. 416/2010 în ce privește sumele de 25.363 lei reprezentând dobânzi și 5.920 lei reprezentând penalități și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 31.283 lei.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că, urmare a veniturilor realizate de reclamant din activități independente, venituri evidențiate în deciziile de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit și deciziile de impunere anuală pentru perioada 2007-2010, a fost întocmită de către pârâtă decizia de impunere pentru plăți ale obligațiilor datorate la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) nr. 416/2010, prin care reclamantul a fost obligat la plata următoarelor sume: 40.842 lei contribuție, 25.363 lei dobânzi și 5.920 lei penalități.
împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestație, respinsă prin dispoziția de soluționare nr. 50/05.01.2011, în esență pârâta reținând că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii pentru toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
Instanța a reținut că, din coroborarea dispozițiilor art. 208 alin. (3) cu art. 213 din Legea nr. 95/2006, rezultă în mod neechivoc faptul că reclamantul, care a desfășurat și obținut venituri în perioada menționată anterior din activități independente, are obligația de a plăti către FNUASS contribuția pentru asigurările de sănătate, calculată conform art. 257 alin. (2) din același act normativ.
Dar reclamantul nu a depus la termenele legale declarațiile care să evidențieze veniturile realizate, în vederea determinării de către pârâtă a respectivei contribuții, însă nici nu a fost notificat în acest sens.
S-a reținut că reclamantul nu a contestat faptul că datorează această contribuție, ci doar impunerea sa la plata de dobânzi și penalități, în cuantumul menționat, astfel că soluționarea cauzei de față presupune dezlegarea unei probleme de drept, anume dacă reclamantul datorează sau nu accesoriile menționate ale contribuției la asigurările sociale de sănătate, în condițiile în care nu a depus la termenele legale declarațiile care să evidențieze veniturile sale din activități independente și nici nu a fost notificat de pârâtă pentru a proceda astfel.
Tribunalul a apreciat că accesoriile creanțelor fiscale sunt, pe de o parte, sancțiuni pentru neplata în termen a impozitului, taxei ori contribuției, iar pe de altă parte, despăgubiri pentru încasarea cu întârziere a drepturilor statului, îndeplinind atât rolul unei sancțiuni administrative, deoarece prin aplicarea lor se urmărește constrângerea debitorilor pentru respectarea termenelor legale de plată la buget, cât și rolul unei dobânzi percepute pentru că venitul bugetar a fost reținut și utilizat de debitor începând cu termenul de plată când se cuvenea bugetului. Pentru a opera însă această constrângere statală este necesar ca debitorul obligației bugetare să fie culpabil în neachitarea ei.
Instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 222 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, conform cărora: „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale”, din care rezultă cu evidență obligația pârâtei de a-l informa pe reclamant asupra obligației plății contribuției și a nivelului acesteia, datorate către FNUASS.
A reținut tribunalul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a-l informa pe debitor, astfel că nu se poate constata culpa reclamantului în nedepunerea declarațiilor la sediul pârâtei și neplata contribuției arătate, în condițiile în care acesta nu și-a ascuns veniturile impozabile, pentru care a depus declarații la organul fiscal teritorial, fiindu-i comunicate deciziile de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit și deciziile de impunere anuală pentru perioada 2007-2010.
împotriva sentinței a declarat recurs Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea.
S-a criticat sentința potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041C.proc.civ., susținându-se că, deși instanța a reținut că reclamantul datorează contribuția, a înlăturat obligația acestuia de plată a accesoriilor, fără a ține seama de art. 211,art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 și art. 8 alin. (1) din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007.
Art. 222 din lege nu condiționează plata accesoriilor de informarea la care se referă tribunalul, mai mult, informațiile fiind comunicate către contribuabili.
Nerespectarea termenelor de plată atrage consecința achitării dobânzilor și penalităților, deoarece, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006, în cazul neachitării la termen a contribuțiilor datorate fondului, debitorul datorează dobânzi și penalități de întârziere.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Sub aspectul învestirii instanței de recurs, se reține că, în raport de criticile aduse sentinței, calea de atac vizează numai soluția dată capătului accesoriu, privind obligația de plată a dobânzilor și penalităților la suma datorată.
Nu se contestă practic obligația principală, rezultată din aplicarea art. 208 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Art. 215 alin. (3) din lege, în forma anterioară, arăta că obligația de plată se aplică și persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente.
Și în forma actuală, textul reglementează mai detaliat această obligație, astfel că îndrituirea pârâtei de a percepe această contribuție nu poate fi pusă în discuție.
în ce privește accesoriile, Curtea constată că acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr. 95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală.
Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin. (5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, până la 18.10.2010, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
Totodată, art. 36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că „CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice”.
Norma de trimitere se regăsește și în prezent în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadență a contribuțiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.
Art. 119 C.proc.fisc. reglementează obligația plății de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată.
Totodată, potrivit alin. (4) al art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile și penalitățile se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Ca atare, neplata contribuției la termen determină obligația de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie și se colectează de către organele C.N.A.S. în condițiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
Principala motivare, care a determinat înlăturarea obligației de plată a accesoriilor de către prima instanță, în raport și de cererea formulată, a fost dată de coroborarea lipsei culpei reclamantului cu privire la neplata contribuției, cu prevederea art. 222 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale”.
Existența acestei prevederi cu privire la dreptul de a fi informat, menită să asigure transparența sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existența unei obligații în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date și informări cu privire la întinderea contribuției personale și a modalităților de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.
Dacă s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsă în art. 257 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligația de plată s-ar naște numai după informarea contribuabilului.
Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziția reprezentanților CAS în lipsa unei declarații din partea contribuabilului.
Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia că nerespectarea acestei „obligații” de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.
De vreme ce acesta este obligat să declare veniturile obținute din activități independente și să plătească trimestrial contribuția aferentă, calculată potrivit propriei declarații asupra veniturilor realizate, rezultă că legea a conferit efecte declarației contribuabilului în condițiile art. 110 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.
Scadența obligației privind plata contribuției la fondul de sănătate nu este condiționată de existența concretă a declarației, termenele fiind stabilite de Legea nr. 95/2006, numai executarea silită fiind condiționată de existența unui titlu executoriu, anume decizia de impunere, ceea ce în cauză s-a împlinit.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2) C.proc.civ., Curtea a admis recursul, cu consecința modificării sentinței, în sensul respingerii cererii.
(Judecător dr. Gabriela Chiorniță)
