Art.18 din Legea nr.290/2003
Art. 110 Cod procedură civilă
HG nr.1120/2006
OUG nr.10/2013
Poziţia subiectivă a pârâtei, căreia îi revenea obligaţia achitării despăgubirilor stabilite, este lipsită de relevanţă sub aspectul necesităţii respectării prevederilor HG nr.1120/2006, până la data intrării în vigoare a OUG nr.10/2013.
Din economia dispoziţiilor art. 18 din H.G. nr.1120/2006, obligatorii pentru recurentă până la 27.02.2013, nu rezulta condiţionarea îndestulării drepturilor recunoscute în favoarea beneficiarilor lor, iar trimiterea la limita sumelor aprobate anual se constituie într-o justificare a achitării eşalonată a sumelor superioare unui anumit nivel.
Critica pârâtei privind excepţia de prematuritate, deşi situată în afara termenului de recurs, se impune a fi avută în vedere faţă de dispoziţiile art.1 din OUG nr.10/2013, dispoziţii potrivit cărora: „(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă (…)”.
Aşadar, norma legală precitată se aplică şi titlurilor de plată emise anterior intrării sale în vigoare şi care nu au fost achitate integral, deci şi în litigiul ce face obiectul prezentei cauze.
Existenţa acestuia act normativ nu este de natură, însă, să confere un caracter prematur acţiunii pe de o parte, dat fiind introducerea ei anterior adoptării acestei reglementări legale, iar pe de altă parte, dată fiind dispoziţia alin.3 din art.110 Cod procedură civilă, care permite încuviinţarea executării la termen a unei obligaţiuni în măsura în care se apreciază că în caz contrar reclamantul ar încerca o pagubă însemnată.
În cauză, se apreciază că se poate vorbi despre o astfel de prejudiciere având în vedere perioada lungă de timp ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi până la cel care poate permite valorificarea lui.
Pretenţia recurentei de respingere a acţiunii este nejustificată aşadar şi prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi exigibilitatea celei de-a doua tranşe de 60%, raportat la cel al introducerii acţiunii.
(Decizia nr. 1322/R-CONT/10 Aprilie 2013)
Prin acţiunea înregistrată la 14 mai 2012, reclamanta D. O. în nume propriu şi pentru V. E. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a fi obligată ca în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii de fond să-i achite suma de 156.623,11 lei reprezentând tranşa a II-a ce-şi are temeiul în hotărârea nr.28 din 7 mai 2007, sumă ce urmează să fie actualizată cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună când acesta a fost publicat de I.N.S.
În motivare s-a arătat că reclamantele au solicitat, în condiţiile Legii nr.290/2003, acordarea de compensaţii pentru bunurile autorilor lor S. V. şi S. V. (părinţi) şi bunica S. P., cerere admisă prin hotărârea nr.28 din 7 mai 2007 pentru suma de 261.038,51 lei. Din aceasta pârâta a plătit la 12 septembrie 2008 numai tranşa I de 104.415,4 lei, fără să-şi îndeplinească obligaţia de achitare şi a diferenţei solicitată în prezenta acţiune.
Prin sentinţa civilă nr.1284/2012, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantelor despăgubiri în sumă de 156.623,11 lei, sumă ce urmează a fi reactualizată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plată celei de-a II-a tranşă din suma stabilită prin hotărârea nr.28/2007, obligaţie ce-i revenea în condiţiile art.10 din Legea nr.290/2003.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041Cod procedură civilă, susţinând că neachitarea sumei pretinse de reclamante nu s-a datorat unui refuz nejustificat, ci faptului că plata se face în limita sumelor aprobate anual din bugetul de stat, a căror valoare nu permite indemnizarea tuturor beneficiarilor, urmărindu-se şi respectarea principiului egalităţii de tratament. La toate acestea se adaugă şi un volum mare de muncă determinat de numărul mare de litigii în care pârâta este chemată în judecată şi totul pe fondul dificultăţilor economice prin care trece ţara, aspect reţinut şi Hotărârea Pilot Atanasiu c. României.
Prin notele de şedinţă din 26 martie 2013 pârâta a invocat excepţia de prematuritate a acţiunii, raportat la dispoziţiile OUG nr.10/2013, act normativ prin care este stabilită modalitatea de plată a despăgubirilor începând cu anul 2014.
Examinând criticile formulate, Curtea a apreciat că ele sunt fondate numai sub aspectul de ordine publică ce decurge din excepţia de prematuritate invocată de către recurentă.
În această ordine de idei s-a apreciat că critica pârâtei, deşi situată în afara termenului de recurs, se impune a fi avută în vedere faţă de dispoziţiile art.1 din OUG nr.10/2013, dispoziţii potrivit cărora: „(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă (…)”.
Aşadar, norma legală precitată se aplică şi titlurilor de plată emise anterior intrării sale în vigoare şi care nu au fost achitate integral, deci şi în litigiul ce face obiectul prezentei cauze.
Existenţa acestuia act normativ nu este de natură, însă, să confere un caracter prematur acţiunii pe de o parte, dat fiind introducerea ei anterior adoptării acestei reglementări legale, iar pe de altă parte, dată fiind dispoziţia alin.3 din art.110 Cod procedură civilă, care permite încuviinţarea executării la termen a unei obligaţiuni în măsura în care se apreciază că în caz contrar reclamantul ar încerca o pagubă însemnată.
În cauză, se apreciază că se poate vorbi despre o astfel de prejudiciere având în vedere perioada lungă de timp ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi până la cel care poate permite valorificarea lui.
Sub aspectul fondului se impune să se reţină că reclamantele sunt titularele unui drept de creanţă, recunoscut în condiţiile legii prin Hotărârea nr.28 din 07.05.2007 a Comisiei Judeţene Vâlcea de aplicare a Legii nr.290/2003, drept ce reprezintă contravaloarea unor construcţii constând în 2 case de locuit cu dependinţe şi anexe gospodăreşti, terenul aferent acestora de 450 mp. şi 12,27 mp. teren agricol, imobile care au fost evaluate la suma de 261.038,51 lei.
Din această sumă reclamantelor le-a fost achitată cea de 104.415,40 lei, reprezentând prima tranşă de 40% la care se referă art.18 din Legea nr.290/2003.
Poziţia subiectivă a pârâtei, căreia îi revenea obligaţia achitării despăgubirilor astfel stabilite, este lipsită de relevanţă sub aspectul necesităţii respectării prevederilor HG nr.1120/2006, până la data intrării în vigoare a OUG nr.10/2013.
Potrivit art.18 din actul normativ precitat text în prezent abrogat, „(5) Compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestaţiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: (…) c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei. (6) Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranşă se actualizează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică, faţă de luna decembrie a anului anterior.”
Din economia acestor dispoziţii legale, obligatorii pentru recurentă până la 27.02.2013, nu rezulta condiţionarea îndestulării drepturilor recunoscute în favoarea beneficiarilor lor, iar trimiterea la limita sumelor aprobate anual se constituie într-o justificare a achitării eşalonată a sumelor superioare unui anumit nivel.
Pretenţia recurentei de respingere a acţiunii este nejustificată aşadar şi prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi exigibilitatea celei de-a doua tranşe de 60%, raportat la cel al introducerii acţiunii.
În concluzie, reţinând existenţa dreptului de creanţă în patrimoniul reclamantelor-intimate şi faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din hotărârea de guvern emisă în aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv plata celei de-a doua tranşe în sumă de 156.623,11 lei, Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile formulate sub acest aspect. Se vor avea însă în vedere dispoziţiile OUG nr.10/2013, dispoziţii aplicabile şi în cauză, aşa încât, admiţându-se recursul, va fi modificată sentinţa în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, numai în sensul ca plata tranşei a II-a să se facă cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.
Pentru ceste motive, Curtea a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei nr. 1284 din 28 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în dosarul nr. 3765/90/2012, intimate fiind reclamantele D. O. şi V. E., a modificat în parte sentinţa de mai sus, în sensul că plata tranşei a II-a se va face în condiţiile OUG nr.10/2013, fiind menţinută în rest sentinţa.
