Intimatul-reclamant H.L. a anexat la dosar certificatul de naştere al celei de-a două fiice, precum şi certificatul medical constatator al născutului viu a celei de-a treia, documente oficiale emise de autorităţile române competente, ceea ce demonstrează fară echivoc naşterea acestor copii şi faptul că părinţii lor sunt soţii H.L. şi J.L.
Aşa cum se recunoaşte şi de către pârâtă, reclamantul a intrat legal în România la data de IO iunie 2002, în calitate de asociat al unei societăţi comerciale, iar ulterior a beneficiat de prelungiri succesive ale dreptului de şedere în această ţară.
La 21 februarie 2003 el a depus la Serviciul pentru străini al Municipiului Bucureşti actele în vederea prelungirii dreptului de şedere, dar cererea i-a fost respinsă şi s-a emis o dispoziţie de părăsire a teritoriului, valabilă pe o durată de 3 luni.
La data de 17 iunie 2003. reclamantul a solicitat acordarea statutului de refugiat, însă şi cererea respectivă a fost respinsă.
Cu probele administrate în cauză s-a dovedit că în România reclamantul a avut neîntrerupt o viaţă de familie reală şi efectivă, dispunând de mijloace de întreţinere suficiente.
Prin urmare, aşa cum corect s-a reţinut în sentinţă, îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul României, ca o consecinţă a refuzului de acordare a regimului tolerării, ar constitui, indiscutabil, o îngrădire a dreptului său la viaţa de familie (compusă în prezent din 5 persoane), fără ca din împrejurările concrete ale cauzei să rezulte că vătămarea acestui drept fundamental ar reprezenta o măsură necesară. în sensul prevederilor art. 8 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
în sfârşit, se cuvine menţionat faptul că obligaţia autorităţii publice pârâte, dar şi a instanţelor de judecată naţionale, de a avea în vedere dispoziţiile art. 8 parag. I şi 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi jurisprudenţă constantă a Curţii Europene în această materie, decurge din reglementările adoptate de statul român prin art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie şi din documentele internaţionale semnate de acesta în calitate de viitor membru al Uniunii Europene.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi Osc., decizia nr. 3972 din 14 noiembrie 2006, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi Osc. 2006, sem. II, p. 85
Pe baza unui probatoriu atent analizat, judecătorul fondului a stabilit în mod corect situaţia de fapt ce a făcut obiectul solicitării reclamantei L.S. în temeiul O.U.G. nr. 194/2002. modificată1, obligând în consecinţă autoritatea pârâtă (în prezent Oficiul Român pentru Imigrări, prin reorganizarea Autorităţii pentru Străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi) să acorde petentei regimul tolerării rămânerii pe teritoriul României, în conformitate cu dispoziţiile art. 98 şi art. 99 din ordonanţa privind regimul străinilor în România, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004.
S-a reţinut câ nu poate fi ignorat faptul că reclamanta este căsătorită cu un cetăţean chinez cu drept de şedere în România pentru desfăşurarea de activităţi comcrcialc. că reclamanta are doi copii minori şi este însărcinată cu un al treilea copil şi. nu în ultimul rând, că întoarcerea acesteia în acest moment în ţara de origine ar expune-o la tratamente degradante şi sancţiuni pentru încălcarea normelor privind planificarea familială.
împrejurările concrete ale cauzei demonstrează fără putinţă de tăgadă că soluţia respingerii cererii pentru acordarea beneficiului tolerării ar echivala cu o îngrădire a dreptului intimatei-reclamantc la viaţă familială, drept fundamental ocrotit şi prevăzut de art. 26 din revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994).
Contrar celor susţinute de recurentă, în speţă nu rezultă că îngrădirea acestui drept fundamental ar fi o măsură necesară şi proporţională cu scopul urmărit al autorităţii, în sensul art. 53 alin. (2) din Constituţie şi art. 8 parag. 2 din Convenţia europeană.
Limitarea unui drept fundamental, cum este cel la o viaţă de familie, nu poate fi acceptată, neputând constitui o măsură necesară pentru apărarea ordinii publice, iar situaţia de fapt dovedită în cauză nu se încadrează în situaţiile la care face trimitere parag. 2 al art. 8 din Convenţie şi care permit amestecul autorităţii publice în exercitarea dreptului consfinţit de art. 8 parag. 1 din Convenţie.
Ca şi în multe alte cauze similare”’, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că probatoriul administrat nu a demonstrat că refuzul aprobării cererii intimatei ar constitui o măsură „necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
în acelaşi timp, fără a minimaliza dreptul statului suveran de a controla intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul naţional. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că protecţia dreptului consfinţit de art. 8 parag. I din Convenţie este totală şi că respectarea şi ocrotirea vieţii de familie are prioritate faţă de motivele de ordine publică.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi lise., decizia nr. 283 din 24 ianuarie 2008, în Jurisprudenta s. cont. adm. şi tise. 2008, seni. I, p. 149
