Este indiscutabil că, în condiţiile O.G. nr. 38/2003, poliţiştii au dreptul la salarizarea lor potrivit muncii depuse, inclusiv în orele suplimentare. Acest drept nu poate fi nici stabilit şi nici impus de către instanţele judecătoreşti, chemate eventual la punerea lui în aplicare în caz de încălcare în orice mod.
Secţia de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1136 din 15 iunie 2010
Prin acțiunea promovată în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reclamantul a solicitat obligarea autorității pârâte la plata unor sporuri salariale ce i se cuvin polițiștilor potrivit legii.
Prin sentința nr. 110/16.03.2010 Tribunalul Vrancea a respins acțiunea ca nefondată, respingând și excepțiile invocate de autoritatea pârâtă. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale privitoare la efectivul de polițiști care a prestat ore suplimentare, la numărul acestora și la cuantumul sumelor cuvenite.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI criticile sale vizând greșita respingere a acțiunii sale. în dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta a susținut că instanța nu a stăruit în prezentarea mijloacelor de probă din care ar fi rezultat că pretențiile sunt întemeiate. Tribunalul trebuia să solicite informații cu privire la drepturile polițiștilor și în funcție de acestea să pronunțe o soluție de admitere. în acest chip, Tribunalul a încălcat principiul stăruinței în aflarea adevărului prevăzut de art. 129 C.proc.civ.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile formulate, astfel încât recursul a fost respins. Printr-o corectă și integrală apreciere a materialului probator administrat în cauză, Tribunalul a pronunțat o soluție legală și temeinică, a cărei reformare nu se impune. Stabilind adevăratele raporturi juridice dintre părți, instanța a dat o corectă dezlegare pricinii. Este indiscutabil că, în condițiile O.G. nr. 38/2003, polițiștii au dreptul la salarizarea lor potrivit muncii depuse, inclusiv în orele suplimentare. Acest drept nu poate fi nici stabilit și nici impus de către instanțele judecătorești, chemate eventual la punerea lui în aplicare în caz de încălcare în orice mod. Pentru aceasta însă, este necesar a se face dovada că dreptul a fost nesocotit, iar în vederea înlăturării consecințelor rezultate din aceasta să existe dovezi în acest sens, inclusiv cu privire la câtimea pretențiilor invocate de reclamant în speță.
Prima și cea mai generală regulă în materia probațiunii este cea prevăzută de art. 1169 C.civ. care prevede că: „Cel ce face o propunere înaintea prejudecății trebuie să o dovedească!” Or, întotdeauna cel ce face primul o afirmație în fața judecătorilor este reclamantul, deci el trebuie să-și dovedească mai întâi susținerile. Această regulă este exprimată plastic și prin adagiul onus probandi incumbit actori. în cauza de față, reclamantul nu a făcut nici o dovadă a susținerilor sale, pretinzând ca autoritatea pârâtă să fi fost obligată să aducă dovezi în sprijinul acțiunii. O astfel de aserțiune este de natură să scutească de orice obligație pe cel ce se adresează justiției, revenind judecătorilor și pârâților sarcina de a dovedi susținerile sale. Este adevărat că judecătorii sunt obligați să stăruie în aflarea adevărului, dar aceasta nu presupune ca ei să acționeze în numele și interesul uneia dintre părți propunând și administrând mijloace de probă în mod unilateral. în egală măsură, judecătorul cauzei trebuie să dea o corectă apreciere și principiului disponibilității ce guvernează procesele în materia dreptului privat, evaluând ca atare stăruința părților în ceea ce privește modul în care înțeleg să stăruie ele însele la administrarea mijloacelor de probațiune.
Cum astfel de abordări a instituției probațiunii judiciare sunt în afara legii, Curtea a apreciat că susținerile din recurs sunt nefondate, atâta vreme cât prin ele nu s-a dovedit că soluția criticată este nelegală.
