Prin dispoziţia nr. 405 din 16 septembrie 1993 Primarul general al Municipiului Bucureşti a hotărât în temeiul art. 5 alin. (2) şi art. 113 alin. (2) din Legea nr. 69/1991: ca primarii sectoarelor 1-6 din capitală să ia măsuri pentru intrarea în legalitate în ce priveşte eliberarea autorizaţiilor de construire. Totodată s-a ccrut primarilor să ia măsuri pentru anularea autorizaţiilor de construire emise cu încălcarea prevederilor art. 4 lit. c) din Legea nr. 50/1991.
Din cuprinsul actului administrativ atacat reiese că dispoziţiile primarului general au un caracter îndrumător, în concordanţă cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 referitoare la principiul subordonării subdiviziunilor administrativ-teritoriale faţă de autoritatea administrativă municipală şi privesc intrarea în legalitate în cazul autorizaţiilor de construire emise cu încălcarea prevederilor art. 4 lit. c) din Legea nr. 50/1991.
Or, sensul acestor măsuri nu poate fi decât acela ca primarii să facă o revcrificare a condiţiilor de eliberare a tuturor autorizaţiilor de construire, pentru a se stabili de către serviciile de specialitate dacă ele au fost eliberate cu respectarea prevederilor legale menţionate şi de anulare a lor întrucât. într-adevăr, primarii sectoarelor 1-6 Bucureşti nu au competenţa să dispună anularea acestora.
Dispoziţia nr. 405/1993 are şi un caracter general întrucât sc referă la toate autorizaţiile de construire, fără să facă nominalizări concrete, aşa încât. în raport şi cu această împrejurare, nu sc reţine că prin actul administrativ menţionat s-ar fi încălcat dispoziţiile legale referitoare la regimul juridic care guvernează procedura anulării autorizaţiilor de construire.
C.SJ., s. cont. adm., decizia nr. 168 din 2 martie 1994, în Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română 1989-1994, p. 74, speţa nr. 50
Notă: Poate părea bizar că, pentru a ilustra cu jurisprudenţă o distincţie tipică pentru sistemul de drept francez am ales o speţă din practica noastră judiciară. Aşa cum am arătat în volumul I, orice fel de act pregătitor (aviz, propunere, raport etc.) este un act (căci e o manifestare de voinţă) dar „nedecizoriu”, căci nu conţine, în sine, o decizie administrativă aptă să producă efecte juridice şi, eventual, să vatăme drepturi şi interese legitime.
Speţa de faţă promite însă mai mult: iată un act nedecizoriu (sau, cel puţin aşa susţine instanţa noastră supremă) căruia îi este recunoscută calitatea de act administrativ, ca şi cum ne-am afla în sistemul de drept francez. în realitate, ne aflăm la frontierele, uneori destul de greu de detectat, între actul administrativ intern şi actul pregătitor. Să explicăm:
Actul administrativ intern reprezintă o manifestare de voinţă care produce efecte juridice dar numai în interiorul administraţiei, particularii nefiind atinşi în mod direct de către acesta. Dimpotrivă, actul pregătitor nu produce în niciun fel efecte juridice. Asemănarea evidentă dintre cele două este aceea că, în mod normal niciunul dintre cele două tipuri de „acte” nu poate leza particularii care, astfel, nu au motiv să le atace la instanţa de administrativ. Or, în speţa de faţă nu este prea clar dacă dispoziţia Primarului General, atacată de prefect, se încadrează în prima ori în cea de-a doua categorie. Astfel, instanţa supremă a statuat că actul în cauză are „caracter îndrumător”; cu alte cuvinte, întrucât nu obligă primarii de sectoare la nimic, ar fi un act nedecizoriu. Dimpotrivă, sintagma „a hotărât”, precum şi raporturile specifice de subordonare între Primarul General şi primarii de sectoare ne fac să credem că dispoziţia primului produce efecte juridice, fiind deci o decizie administrativă cu caracter intern.
Din păcate, această problemă nu s-a pus în speţă. în ce ne priveşte, deşi înclinăm spre varianta ultimă, credem că o soluţie indiscutabilă nu ar putea fi dată decât după analiza efectivă a conţinutului unui asemenea act.
De pildă, dacă printr-o înştiinţare ori somaţie debitorului i se cerc să achitc o sumă mai marc dccât cea prevăzută in titlul executoriu, este de înţeles grija legiuitorului de a-i permite acestuia să conteste actul de mai înainte ca aceasta să aibă loc. Desigur că actul vătămător îl constituie vânzarea silită însă. in condiţiile în care ea nu poate fi derulată decât consecutiv emiterii unei somaţii şi doar dacă concordă cu aceasta, este firesc să i se recunoască debitorului dreptul de a preîntâmpina producerea prejudiciului. Căci întoarcerea executării – singura modalitate de reparare a prejudiciului după ce acesta s-a produs poate să nu fie întotdeauna o calc efectivă de recuperare a pagubei, căci creditorul – actualmente debitor in procedura întoarcerii executării – s-ar putea să fie insolvabil sau să se sustragă de la executare.
Speța se referă la fosta lege a administraţiei publice locale. în prezent abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 215/2001.
